Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Bucureşti, în Centrul Vechi, pe Strada Smârdan, la numărul 37, actorul şi regizorul de teatru şi film Horaţiu Mălăele a deschis o galerie-atelier care ar fi să se cheme "de caricatură", dacă toţi termenii domeniului, inclusiv acela de "galerie", n-ar suporta unele corecţii. Mălăele însuşi nu semnează caricaturi, ci carigrafii, adică portrete, în care grafica în sine e tot atât de personală ca şi viziunea asupra subiecţilor.
La cei mai mulţi caricaturişti desenul nu e definitoriu. Contează la aceştia ideea, mecanismul comic. Carigrafiile lui Horaţiu Mălăele nu sunt de publicat în ziare şi reviste şi nici de expus în saloanele genului. Sunt de pus în ramă, ca lucrări de grafician specializat în reprezentarea exagerată a caracterelor într-un registru bonom, ironic. Galeria-atelier e deschisă, fireşte, pentru public, dar şi pentru colegii din breaslă care simt nevoia să socializeze - cum se spune astăzi unei trebuinţi spirituale vechi de când lumea. Toţi artiştii "socializează" - oribil cuvânt! - cu vizitatorii în expoziţiile lor. Aici însă e binevenit un public care nu intră în sală doar ca să se hlizească la nişte desene comice.
În lumea presei bune şi, în general, în sistemul galeriilor de calitate ironia subţire a selectat un public instruit şi deschis la creativitate în materie de portret. E o mare deosebire între portretul "făcut" pe loc, la zece euro bucata, pe platoul din faţa Muzeului Pompidou, de la Paris, şi portretele îndelung esenţializate, pline de găselniţi încântătoare, ale lui Horaţiu Mălăele. Cum ar fi de exemplu portretul dintr-o singură întortochere a liniei. Sau autoportretul lui Mălăele cu un infinit de variante, toate căutând şi mai caracteristicul.
Galeria lui Mălăele nu e un capriciu. E o investiţie, un cost, o îndrăzneală, o activitate care pare să nu aibă legătură cu profesia de actor. Aici ajungem la miezul problemei, la condiţia artistului liber în relaţie cu aceea a actorului de stat. A actorului salariat la stat, care joacă pe o singură scenă într-un teatru subvenţionat. Care are o leafă mică şi reclamă de la stat una mare. Cei mai mulţi dintre absolvenţii institutelor şi academiilor de artă nu ajung niciodată artişti. Rămân toată viaţa nişte absolvenţi cu ambiţii amânate sau din plecare mici. Artiştii reclamă libertatea în creaţie, dar celor mai mulţi libertatea le pică prost fiindcă au psihic de slujbaş, de om cu şef. Vor libertate subvenţionată de stat. Mălăele e şef pe viaţa lui. În breaslă nu e singurul. Oameni ca el ţin excelenţa breslei. E adevărat, teatrul nu se face numai cu mari artişti, dar fără mari artişti nu e teatru.
E serviciu artistic pe leafă.
Ce-i deosebeşte pe cei mari de colegii cu nădejdi doar în leafa de la stat e varietatea activităţilor şi faptul că se manifestă toată viaţa, chiar şi când trec strada, cu personalitate, cu accent şi cu succes. Actorul trăind doar din leafă n-are cum să fie om liber. Când o artă te ţine multă vreme sărac şi anonim nu-i nici o ruşine să schimbi.
Sau să rişti încă o muncă artistică. Una ori mai multe.
