Cartile second-hand

FILARMONICELE DIN OCCIDENT tiparesc in programul stagiunii numele instrumentistilor. Iar cand se produce si corul, numele coristilor. M-am intrebat de ce-o fac, dar numai dupa ce m-am sesizat de frecventa numelor romanesti.

Mai bine zis, dupa ce m-am bucurat ca intalnesc mai multe nume de romani decat de bulgari. Sau cand mi-a fost ciuda ca bulgari-s mai multi. Raspunsul la intrebarea "De ce sunt citati in programul de sala instrumentistii si coristii?" e in modul in care sunt considerati artistii, atunci cand activeaza cu multimile: sunt tot individualitati, nu mase amorfe, hoarda si adunaturi. Cultul personalitatii deopotriva cu respectul pentru individul din grup, dar bine definit social.

CAND MINTEA NU LEAGA REPEDE VORBELE, golul e umplut cu cuvinte ce-ar trebui sa insemne ceva, dar care acolo unde sunt plombate n-au nici o noima. In regim normal, oamenii nu-si incep frazele cu "deci". Unii nu-l intrebuinteaza deloc. Daca le e luata in seama parerea, oamenii de toata mana umbla sa se exprime controlat. Acest "deci" parazitar ar fi dovada ca omul imbraca hainele "de oras" ale dialogului. De la un timp, "deci" pierde teren in favoarea unei pretiozitati de scoliti. Geoana spune "Ca si politician…" in loc sa zica simplu "Ca politician, consider ca…". La fel si o candidata: "Ca si economista, sunt de parere ca…". "Si"-ul e tot o gaselnita. Lumea trebuie sa observe cu cata eleganta ai rezolvat tu, politicianul, cacofonia: "Ca si camarad de arme…". Dar unde-i cacofonia in formulele "ca politician", "ca matematician"? Nu-i recomandabil sa fugi de cacofonii, ca cazi singur in ele.

CELE MAI MULTE DINTRE POLEMICILE DIN PRESA au forma si continutul turnatoriilor la Securitate. Chiar si raspunsurile celor astfel turnati, printr-o provocare de mare tiraj, tot ca niste turnatorii sunt intocmite. Ca niste contra-turnatorii. Era buna si Securitatea asta. Aveai unde sa te dejectezi sufleteste!

O PROFESOARA DE ROMANA s-a dus la targul de carte cu 150.000 de lei. Toti banii pe care si-i putea permite sa-i dea pe carti. La targ a descoperit ceea ce de fapt stia: ca din 150.000 abia de poti cumpara o noutate. Sau o jumatate. Sau un sfert de noutate. Spre norocul ei, doamna profesoara a vazut ca multe edituri vand in cutii jerpelite de carton, la gramada, volume mai vechi, la preturi de 10.000-20.000 exemplarul. Nu carti proaste, ci titluri in contratimp cu interesele de moment ale publicului romanesc. Doamna a resimtit oferta nu ca pe o favoare, ci ca pe o discriminare. Nu o afecta atat faptul ca reducerile de pret pareau sa certifice valoarea scazuta a volumelor din cutii, cat cutiile in sine. Cartile nu aratau altcumva decat tomurile din rafturi si de pe mese. Conditia insa de carti la gramada ii tinea la distanta pe amatori. Pareau carti bolnave, nu doar nevandute. Carti cu mari probleme genetice. Carti in anticamera ostracizarii. Doamna mi-a povestit ca a cumparat cateva din ele, dar ca in dreptul unei lazi de gunoi s-a trezit plangand si le-a aruncat. Nu de soarta cartilor a plans, ci de a ei. Doamna purta de ani de zile numai haine second hand si n-avea nici un complex. Pentru doamna Profesoara insa, cartile, nu de anticariat, ci second hand erau chiar sfarsitul.