Casa lui Gavrilă Zlota, luată cu macaraua

de Ion Cristoiu | 02 Iun 2007 • 00:00

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
In 1965 pică in Vintileasa şi se apucă de colindat satul, uliţă cu uliţă, o echipă de folclorişti de la Bucureşti. Era alta decăt cea sosită in Vintileasa cu vreo căţiva ani in urmă şi care demonstrase bătrănei Constanţa Purdel, bolnavă de cancer de la vărsta de 25 de ani, că din punct de vedere ştiinţific ea trebuia să fi fost de mult moartă.

De data asta, echipa număra mai mulţi inşi, printre care şi căţiva inarmaţi cu ciocane de lemn şi topoare, amintind o ceată de tăietori de lemne. Umblau prin sat din casă in casă, ciocăneau zidurile şi le ascultau mult timp cu urechea sau curăţau varul de pe pereţi cu unghia, fărămele turnăndu-le intr-un săculeţ purtat tot timpul de şeful echipei, un bătrănel scund, cu chelie, cu dinţii din faţă puşi. Intrau prin case şi intrebau gospodarii cum au ridicat casa, ce lemn au folosit ca bărne, căt var şi căt nisip. Gospodarii, politicoşi, răspundeau ce şi cum, surprinşi de intrebări, de sărguinţa cu care toţi acei domni notau in carnete cele spuse de ei, dar, mai ales, de uimirea cu care intămpinau toate vorbele lor. Nu era nimic deosebit in cele ce spuneau ei, case din acestea se ridicau in sat de sute de ani şi nimeni nu se mirase că bărnele sunt de stejar şi că laptele de var trebuie lăsat căteva zile descoperit inainte de a da cu el pereţii. Cei din echipă se mirau deci de lucruri de care nimeni in afara lor nu găsea de cuviinţă să se mire.

Peste un an şi ceva, cănd o altă echipă veni in sat să ia la Bucureşti - spuneau ei - casa lui Gavrilă Zlota din marginea satului, o casă bătrănească, pe care nimeni nu dădea doi bani, nimeni nu făcu legătura intre această intămplare şi cicăleala la care ii supusese pe toţi echipa picată in sat cu un an inainte.

A doua zi sosi in sat un troliu uriaş, pe opt rănduri de roţi. Pe platforma lui, făcută pentru a transporta ziduri intregi la şantierele de blocuri de locuinţe, urma să fie dusă la Bucureşti casa lui Gavrilă Zlota. Contractul fusese incheiat cu greu. Gospodarul, bănuitor, intreba mereu pe cei din echipă ce urmăresc cu chestia asta. Pănă la urmă, ispitit de frumoasa sumă de bani pe care o primea, acceptă cu inima strănsă, mereu suspectănd că e ceva ascuns la mijloc şi, mai ales, că el ar putea căştiga ceva in plus din afacere. La două ore după incheierea contractului se intoarse la primărie, răsucindu-şi pălăria in măini, incurcat, cerănd posomorăt, cu privirile plecate, să i se dea casa inapoi. Pusese pe masă banii primiţi mai inainte, un teanc de sute mototolite, şi, aşezat pe scaun, inaintea celor de la primărie, tăcea incăpăţănat ori de căte ori era intrebat ce-l nemulţumeşte in această afacere. Rănd pe rănd, primarul, secretarul sfatului, directorul şcolii, şeful echipei de la Bucureşti căutau să-l convingă că ieşea in căştig. Gavrilă Zlota era de acord, nu-i contrazicea, dănd din cap aprobator ori de căte ori i se spunea: ai inţeles? sau judecă şi dumneata, dacă n-avem dreptate. Şi cănd terminau, secătuiţi, Gavrilă Zlota spunea incăpăţănat, cu privirile in pămănt: daţi-mi casa inapoi!".

Purtarea lui se lămuri insă curănd. In drum spre casă cineva intălnit in cale (care era ăla, primarul nu aflase incă, dar şi cănd va afla, nu ştiu ce-i fac, zicea el) işi bătu joc de el, spunăndu-i că de aia aveau nevoie de casa lui cei de la Bucureşti, pentru că sub temelia ei era ascunsă o comoară. - Bată-te Dumnezeu să te bată!, făcu primarul uşurat şi inveselit totodată, şi, la aceste cuvinte, Gavrilă Zlota ridică privirile şi zămbi cu gura pănă la urechi, parcă şi el convins că spusese pănă atunci numai prostii. A doua zi, la mutarea casei lui Gavrilă Zlota asistă aproape intregul sat. Maşinii cu platforma uriaşă i se alăturase intre timp, sosită de la Bucureşti, o macara uriaşă, purtată pe un tractor cu şenile.

Era primăvară, vremea se muiase, un aer bleg plutea peste sat. Domnea o atmosferă călduţă, in care florile simt nevoia să inflorească, oamenii să nu facă nimic, să stea la soare, iar pisicile să iasă pe prispă şi să se caute de purici. Toată lumea era curioasă. Printre cei care asistau mai incolo, puşi la respect de o frănghie care alcătuia un patrulater uriaş, in mijlocul căruia se afla casa, cu mare parte din lucruri lăsate inăuntru, Gavrilă Zlota umbla posomorăt, fără să răspundă glumelor, lăsănd impresia că fusese obligat să-şi lase casa şi că, contrar celor ce se zvonea in sat, trebuia mai degrabă compătimit decăt invidiat. In schimb, echipa de la Bucureşti nu-şi mai vedea capul de treburi. Casa fusese legată cu lanţuri grele, ca un pachet. Un nod uriaş, sub forma unui lanţ, se forma la vreo doi metri deasupra. In fine, odată pregătirile terminate, şeful echipei se uită la ceasul de la mănă (deşi nu era nevoie de aşa ceva) şi cu privirile pe arătătoare făcu un semn scurt cu dreapta.

Macaragiul sări sprinten in cabina macaralei, motorul, care pănă atunci duduise liniştit, se stropşi deodată, scoţănd scăntei, lanţul care lega străns casa se crispă, nodul de deasupra se intinse brusc, şi toată lumea inchise brusc ochii, aşteptănd pocnitura şuierătoare a lanţului suprasolicitat. Nu se intămplă nimic. Macaragiul, un tănăr subţire, intr-o bluză strănsă pe corp, cu o tichie de ciclist trasă pe frunte, sări sprinten din cabină şi trebălui ceva timp la motor. Sus, soarele strălucea nemişcat, făcăndu-şi jobul. Căţiva băieţi, urcaţi intr-un copac, aruncau cu crengi intr-un grup de femei, femeile incepură să-i porcăiască şi unul din bărbaţii prezenţi ii dădu jos şi-i ureche calm, fără să se enerveze. Urmă o nouă incercare. Motorul se stropşi, lanţul se crispă din nou, fumul deveni mai gros şi mai albastru, veni şi o mică ezitare, abia simţită de cei din jur şi, deodată, văzură cu toţii casa lui Gavrilă Zlota atărnănd de cărligul macaralei, scoasă din pămănt cu temelie cu tot.
Macaraua făcu o mişcare scurtă, fără să clintească cu ceva pereţii, şi depuse casa pe platforma uriaşă.
In golul rămas, spre dezamăgirea tuturor, nu era nimic. Nici măcar un şarpe.

Citește pe Antena3.ro