Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lacul de la Oaşa, cu dimineţile şi înserările lui de un farmec tragic, poate şterge întrucâtva regretul celui care a conoscut bătrâna şi larga luncă, străbătută de Frumoasa până la vechiul opust de plutire. Temelia Casei de la Bradu Strâmb, nemurită de Mihail Sadoveanu şi a celei de la Izvorul de Argint – a scriitorului „pro natura” Ionel Pop – precum şi cea a discretei bisericuţe din lemn (ridicată de ultimul) se află acum sub ape, undeva pe versantul Oaşei Mici, sub malul vestic. Pe vremuri, pe toate le-am prins întregi şi la locul lor, fiindcă, abia făcând umbră pământului, fusesem mărunţel braconier – cu tenişi, pantaloni scurţi şi undiţă din alun – pe firul văii celei vechi. Să tot fie de atunci aproape 50 de ani. Vreme în care am păstrat în memorie şi melancolii chipul râului dintru începuturi, săgetat de păstrăvi cât braţul, zăvoaiele lui curate – adevărată junglă de sălcii, arini sângerii şi brusturi – şi „nesfârşirea” acelei ape, Frumoasa, coborând dintre munţi enigmatici şi albăstrui, desenaţi pe zare.
Maladia „salbelor de hidrocentrale” – pandemie a secolului trecut – nu a cruţat nici Valea Frumoasei, cea care devenise graţie pomeniţilor scriitori brand literar şi – aveam să înţeleg abia apoi – deopotrivă ecologic. Nici casele acestora nu au scăpat de prefacerile vremurilor şi, căutându-le în timpul şantierului hidroenergetic, am păşit doar printre bălăriile crescute între resturile fundaţiilor de piatră. Confiscate de „regim”, casele fuseseră demolate lemn cu lemn, despărţite şi mutate: prima pe Muntele Fetiţa, împreună cu bisericuţa, cealaltă în Luncile Prigoanei, un afluent de stânga al Sebeşului. De curând le-am căutat iar.
Aflată în noua sa locaţie, Casa de la Bradu Strâmb se zărea la început şi de pe lac. Între timp, molizii au crescut, ascunzând-o.
Vâslesc la umbra cetinilor, încercând să dibui locul. Parcă pe aici... Trag barca la mal şi urc. Un panou ruginit şi strâmb, rămas din vremea comunismului, mă informează că pădurea e bun al întregului popor. Şi, de bun ce e, poporul şi-a lăsat peste tot greţoasele urme. Brâul molidişului, pe toată lăţimea, e o adevărată pubelă, dincolo de care e „loc luminat”, fost cândva „cu verdeaţă”. Fost, fiindcă o ciclopică mânăstire cu incintă de cetate şi acoperişuri din aluminiu zdreleşte privirea, ocupând poiana. În incinta ei, umilită de „blocurile” călugăreşti, se află bătrâna bisericuţă din lemn pe care o caut. Sunt informat că jegurile din codru provin „de la credincioşi”. Pe un picior domol, mai către apă, se vede Casa de la Bradu Strâmb, în mijlocul unei curţi cu gard înalt, metalic. Nu voi avea surprize, sunt pregătit. Aflând ce caut, un muntean conchise laconic: „Aha, da... Căutaţi casa lu’ Sadoveanu, aia de-i acum a Poliţiei...”
Fără îndoială că, acum, casa e a Poliţiei: vechiul acoperiş din şindrilă a fost înlocuit cu tablă zincată, ondulată, fuşerit cu stângăcie. Străluceşte strident deasupra pereţilor din lemn învechit. O maşină cu număr de Bucureşti staţionează în curte şi o pereche între două vârste, foarte bine hrănită, tocmai a ieşit să îşi plimbe căţelul. Cer îngăduinţa de a fotografia, de a filma casa, eventual, ceva interioare: caut dormitorul scriitorului, cu mobilierul masiv pe care îl ştiu, cel al cărui pat – cu tăblii înalte, rotunjite, îmbrăţişând amplu somiera la cap şi la picioare – e o piesă aparte, impresionantă. Oamenii par surprinşi – abia acum au aflat în ce casă dorm! – şi îmi încuviinţează vizita cu jumătate de gură. Între timp, în cerdac au apărut doi bărbaţi în costume „leopard”, cu fizic vânjos de luptători „antitero”. Ei sunt „gazdele” de la IJP Alba, doar civilul cu familia sunt oaspeţi, „cadre de la Bucureşti”. Dau să fac un ocol de „recunoaştere”, dar sunt oprit: „Nu puteţi fotografia şi nici filma. Casa e obiectiv militar. S-ar putea să ne faceţi necazuri. Puteţi intra să vedeţi camerele, dar nu filmaţi nimic. Telefonaţi eventual la Alba, vorbiţi cu comisarul-şef”. La Oaşa nu e nici un fel de semnal telefonic. Mă resemnez şi cu aparatele în tocuri intru.
În sufragerie, un braţ de lansete cu plute şi plumbi zac rezemate de sobă. Momeli interzise – boişteni şi râme – atârnă de fire. Aşadar, Poliţia Română braconează păstrăv la greu, cinstit, la vedere. Un singur trofeu de cerb dintre cele ce ornau cândva pereţii se mai află acolo – rămas totuşi, de miru’ lumii – încă nedus la vreo vilă personală „miliţienească”. Vechile scaune din lemn geluit, austere şi sprintene, au fost tapiţate: pesemne că bucile cu epoleţi nu suportă tăria decât în băutură. Urc. Dormitorul scriitorului îmi pare neschimbat. Doar câteva reviste mondene, strident colorate, stau la taclale pe noptieră, alături de o imensă cutie cu farduri.
