Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza financiară de acum pune ţările UE ce nu aparţin zonei euro în situaţia de a se gândi la grăbirea adoptării monedei unice ca "adăpost". Însă, în tentativa lor, se izbesc de o barieră: criteriile de la Maastricht, care sunt menite să asigure că toate economiile se supun aceloraşi reguli înainte de adoptarea euro.
Dar ţările ce fac parte în acest moment din zona euro ar trebui să aibă în vedere coborârea acestei bariere – beneficiile oferirii de adăpost depăşind probabil riscurile pe care le implică o relaxare a condiţiilor de admitere (ele însele nefiind infailibile).
Punctul de plecare îl reprezintă ceea ce trebuie să avem în vedere ce face o ţară să fie vulnerabilă la presiunile crizei financiare. Patru sunt trăsăturile ce par să expună riscului o economie: o monedă proprie (ce nu este de rezervă); dimensiunea relativ mică; sistemul bancar expus presiunilor internaţionale; un buget public prea slab ca să absoarbă presiunile ce apasă pe sistemul bancar. Aceste criterii sugerează limpede că până şi Danemarca şi Suedia sunt vulnerabile. La fel şi Marea Britanie, cu toate că dimensiunile economiei sale şi moştenirea unui statut al
sterlinei, deşi de mult apus, de monedă de rezervă par să introducă unele nuanţe.
Aceleaşi trăsături sunt evidente – chiar mai pregnant – la noile state membre, dintre care doar două – Slovenia şi Slovacia – au reuşit să intre în adăpostul oferit de zona euro înainte ca economiile lor să resimtă impactul deplin al crizei. Calitatea finanţelor publice din aceste noi state membre variază, dar economiile lor toate sunt mici, au pieţe financiare subţiri, iar sectoarele lor bancare sunt expuse, o trăsătură crucială din punct de vedere economic şi complicată din punct de vedere politic. Magnitudinea acestei combinaţii este reflectată de mişcarea fără precedent a Băncii Centrale Europene (BCE) de a ieşi din zona sa geografică predilectă de acţiune şi de a garanta susţinere pentru unele dintre noile state membre. Această mişcare are sens din punct de vedere operaţional: BCE a oferit asistenţă tehnică băncilor centrale din ţările vecine cu cele din zona euro pentru o bună perioadă de timp. De asemenea, are sens şi ca instrument de gestionare a crizei: acest dialog întăreşte cooperarea dintre UE şi vecinii săi. Dar acest lucru nu diminuează semnificaţia gestului: BCE nu a mai acţionat niciodată în calitate de creditor de ultimă instanţă pentru o ţară din afara zonei euro.
Decizia BCE evidenţiază clar cât de mult s-a schimbat peisajul financiar european de la crearea uniunii monetare şi cât de vulnerabile au devenit în urma acestei schimbări multe ţări ce au făcut tranziţia la economia modernă de piaţă. De-a lungul ultimilor 20 de ani, grupurile bancare şi-au extins enorm activităţile transfrontaliere şi, deşi în teorie fiecare subsidiară a unui grup bancar este o entitate juridică supusă legislaţiei statului membru al UE în care este înregistrată, în practică, deteriorarea situaţiei unei părţi a grupului are efecte semnificative asupra părţilor din grup ce se află localizate în altă parte. În această situaţie, rezultatul a fost un paradox: în principal, nu subsidiarele din noile state membre au fost responsabile de contagiune, ci mai degrabă practicile bancare ale grupurilor cu sediile centrale în ţări din zona euro. De fapt, BCE a fost forţată să intervină din cauza practicilor neadecvate din zona sa geografică de responsabilitate. Sprijinul financiar pe care BCE l-a oferit, de exemplu, Băncii Naţionale a Ungariei poate, prin urmare, fi privit ca o măsură preventivă menită să menţină stabilitatea într-o zonă euro extinsă.
