La începutul secolului XVI, lumea catolică era împânzită de călugări trimişi de către papă să vândă indulgenţe, un fel de adeverinţe prin care unui ins i se iertau păcatele comise în schimbul unei donaţii pecuniare. Marea parte a banilor astfel obţinuţi a mers către construirea catedralei San Pietro din Roma, şi acum cea mai mare biserică din lume. Neruşinatul negoţ cu iertarea de păcate pe bani a scandalizat credincioşii atât de mult încât revolta lui Martin Luther a cuprins în doar câţiva ani jumătate de Germanie şi toată Scandinavia, indulgenţele fiind unul dintre factorii decisivi ce au dus la apariţia protestantismului şi la divizarea iremediabilă a creştinităţii occidentale. Catedrala San Pietro este indiscutabil o capodoperă, realizată însă cu preţul risipirii turmei lui Hristos. Cât despre Catedrala Mântuirii Neamului, în sine nu este blamabilă intenţia Bisericii Ortodoxe de a construi un edificiu grandios. Ca şi catolicismul, ortodoxia este o religie a comunităţii, iar o biserică de mari dimensiuni poate întări solidaritatea dintre credincioşi. Însă modul în care ierarhii ortodocşi strâng banii pentru catedrală a început să oripileze, cu chetele făcute la diversele pelerinaje, presiunile asupra preoţilor de a face rost de bani mulţi, cât mai repede. Goana smintită după arginţi pare prioritară pentru biserică, iar reacţia cel puţin stângace la tragedia din Colectiv, conjugată cu reacţii fri zând imbecilitatea ale unui grup de habotnici ce au au văzut în in cendiu stâlpul de foc trimis de Domnul din cer să mistuie Sodoma, au generat o indignare legitimă, chiar dacă pe alocuri ex cesivă. Poate că patriarhul va muri împăcat cu gândul că a terminat catedrala, dar zidirea din piatră riscă să surpe trupul viu al Bisericii, alcătuit din preoţi şi cre dincioşi deopotrivă. Să nu ajungă cumva Catedrala Mântuirii Neamului doar un edificiu grandios în care vor intra mai mulţi turişti decât cei care vin să se roage.