Căţelul zgribulit şi calul care se gâdila

Când asculţi melodiile “O lume minunată”, “O păpuşă pe hârtie”, “Sus în deal e-o casă”, te duce gândul că acela care le-a compus este un om bun, cu inimă sentimentală. Şi chiar “diagnosticul” acesta este nimerit. Mihai Constantinescu este un om sensibil, un milos, un aducător de primăvară în sufletele românilor. Povestea naşterii şlagărului “Iubiţi şi câinii vagabonzi” întăreşte ecusonul de om cu inimă caldă aflat la reverul compozitorului şi interpretului îndrăgit Mihai Constantinescu. Într-o noapte, venind acasă de la un spectacol printr-un viscol de şuiera vântul ca la horă, Constantinescu găseşte la uşa casei un ghemotoc de blană îngheţat, tremurând din fiecare lăbuţă, un căţel căutând niţel adăpost. Bărbatului milos îi ticăie mai tare inima, îl ia pe căţel în casă, îi dă să mănânce şi din acea seară devine animăluţul lui drag. Mihai Constantinescu abia aşteaptă să se lumineze de ziuă, se trezeşte devreme, se aşază la pian şi bunătatea lui îi mână degetele pe clape, născându-se nesperat de repede cântecul despre bieţii căţei fără stăpân. Românii, popor sentimental, au fredonat melodia, au ridicat-o la rangul de şlagăr şi cu alţi ochi au început să fie priviţi câinii fără stăpân. Aşa cum a apărut într-o noapte viscolită, căţelul a dispărut nu se ştie unde. Sub lumina reflectoarelor apăruse o basarabeancă, interpretă şi ea de muzică de suflet, o femeie frumoasă, cu voce caldă, graţioasă şi expresivă, Anastasia Lazariuc. Au cântat melodii de suflet în duet, ropote de apaluze, îi plăcea lumea, o pereche frumoasă, fermecătoare. Şi gura târgului a început să ţeasă poveşti de iubire între cele două vedete, oamenii ar fi agreat o dragoste între Anastasia şi Mihai. Dar relaţia de inimă a fost cu final cenuşiu, idila s-a spart în cioburi de iubire. Când l-am întrebat pe Mihai despre această iubire, a răspuns deştept, adevărat: “Ca în piesa aceea celebră «Doi pe un balansoar», când unul dintre noi era în dragoste sus, celălalt era defazat, se afla jos!”. Fire sportivă, Mihai Constantinescu a practicat şi hipismul; la un antrenament a văzut un cal trist, nu mai concura fiindcă se gâdila când jokeul îl atingea cu cravaşa sau cu pintenii, fusese trimis să care căruţa de transport al gunoiului. Lui Mihai i s-a făcut milă de bietul cal, l-a încălecat, l-a antrenat şi, cu acel cal pensionat devreme pe motiv de gâdilat, a câştigat o medalie de campion.