Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Ce bine că eşti, ce mirare că sunt", spunea Nichita Stănescu într-o poezie. Nicu Alifantis a înrămat-o – dacă pot spune aşa – într-o melodie de zile mari, foarte dragă mie. Mi-am amintit versurile săptămâna trecută, după un eveniment bulversant; plecarea din lumea aceasta a unui amic de-al meu. Am trăit această "plecare" cu ochii şi cu sufletul vârstei, poate, dar – cu certitudine – cu totul altfel decât mi s-a mai întâmplat. Conştiinţa mi-a cerut un act de "căutare" în trecut, acolo unde aş fi putut găsi ceva pentru care ar fi fost nevoie să-mi cer iertare sau ceva ce aş fi putut ierta la omul pe care îl vedeam pentru ultima oară. Am dat "căutare" în cei 15 ani de când ne cunoşteam şi n-am găsit acolo nici măcar o ceartă, nici măcar o mică adiere de supărare. Traversasem anii în mod paşnic, frumos şi fără nici o umbră printre noi! Conştiinţa mi-a dat de veste că aveam de făcut un singur lucru; să-i spun "mulţumesc"! Era un sentiment persistent, puternic, care-mi dăruia cu mult mai mult decât aşteptam într-un asemenea moment; o stare de stranie linişte, din care curgeau uneori şi lacrimi. N-aş fi putut spune de ce curgeau lacrimile, căci liniştea aceea fantastică era fundalul pe care ele se prelingeau.
Am fost uluită să înţeleg cât de binefăcătoare este "karma pozitivă" (când spun karma nu mă refer la vieţile trecute, ci la acţiunile acestei vieţi şi consecinţele lor). Cât de mângâietoare este despărţirea de un om atunci când nu-i poţi spune decât "mulţumesc" şi când, la ultima convorbire pe care ai avut-o cu el în viaţa aceasta, ultimul cuvânt pe care ţi l-a spus a fost "mulţumesc"! Durerea se transformă în linişte. Sentimentul că nu ai lăsat o umbră în relaţia cu celălalt, că nici el nu a lăsat o umbră în sufletul tău te umple de blândeţe şi te alină. Iar peste toate acestea, ceva de dincolo de tine te împinge într-o trăire fantastică, în care conştienţa şi conştiinţa devin mai puternice, mai clare şi mai înţelegătoare cu existenţa.
Frigul este pentru mine o mică povară, îl suport mai greu. Dar, în ziua următoare despărţirii de amicul meu, am ieşit afară şi, în vreme ce mintea se gătea să se plângă de frig, m-am auzit tot pe mine însămi spunându-mi; "Bine că eşti şi poţi simţi frigul". Şi, de îndată ce mi-am spus asta, parcă şi frigul a dispărut. Parcă a apărut soarele şi parcă şi soarele era mai strălucitor, mai frumos, mai frumos ca niciodată. Am mers pe stradă şi am văzut cu uluire iarba, de parcă o vedeam întâia dată. Până şi iarba îmi capta interesul, aşa cum copiilor le captează interesul cele mai banale lucruri. Iarba mi se părea de-un verde straniu, părea că pulsa viaţa în ea şi eu vedeam viaţa ierbii cu ochii altei fiinţe. Maşinile şi fumul de eşapament de pe stradă mi s-au părut minunate. Am privit chipurile oamenilor pe care-i întâlneam şi mă minunam că "sunt şi văd".
Am simţit recunoştinţă pentru existenţa oamenilor din preajma mea. Până şi părul răvăşit al unei femei de vreo 50 de ani mi se părea frumos (culmea e că şi ea mă privea de parcă ştia ce simt), iar hainele nespălate ale unui bărbat îmi părea că strălucesc, poate pentru că îi vedeam "fiinţa" mai mult decât hainele. Apoi, m-am auzit gândind; "Pentru ce ţi se pare că un lucru este greu, că altul nu are soluţii, că altul este imposibil? Cât de greu ar fi, bine că eşti şi, dacă eşti, se rezolvă el cumva". Pare că ceea ce noi preţuim în mod obişnuit, adică ceea ce avem, nu mai contează când suntem conştienţi că suntem. Suntem conştienţi de noi şi de cei din jurul nostru, iar asta se trăieşte cu totul altfel decât ...doar se cuvântă. Este un moment tulburător, o trăire ce te catapultează în fiinţă, iar a percepe cu fiinţa, a fi conştient de măreţia fiinţei transcede tot ce ştim, tot ce am învăţat cu ajutorul minţii. Starea acesta, de a-ţi fi bine că eşti, este starea de care avem nevoie cu toţii. A fi conştienţi că suntem. Dacă suntem, ce poate fi mai presus de asta acum?
Ce ne poate sfredeli mintea, inima, acţiunea, ce ne poate face răi, ce ne poate deranja, ce poate fi atât de greu de dus pe lumea asta, de vreme ce suntem? Să-ţi fie bine că eşti, aşa cum spunea poetul; iată o stare de graţie, o stare care pare să-ţi deschidă ochiul sufletului şi să-ţi înalţe conştiinţa până acolo unde şi ceea ce ai crezut a fi rău, urât, insuportabil sau greu să devină... uşor, frumos şi bun. Ochii care pot vedea frumuseţea acestei lumi urâte sunt chiar ochii existenţei. Existenţa se vede pe ea însăşi în întreaga splendoare în clipa în care tu eşti conştient că eşti. Darul neaşteptat pe care amicul meu mi l-a făcut la despărţire a fost tocmai profunda conştienţă că sunt. Poate că noi pierdem enorm doar pentru că nu suntem conştienţi că suntem, cât mai mult că "avem". Vin momente în care ne trezim complet şi înţelegem că cea mai frumoasă melodie a lumii este chiar melodia existenţei, care – conştientă de ea însăşi prin noi – spune adevărul; "ce bine că eşti, ce mirare că sunt"!
Citește pe Antena3.ro
