Ce mai faci, mamă?

Pe lumea asta sunt – poate – milioane de mame care plâng. Poate sunt şi milioane de taţi care plâng. Dar plânsul lor nu-i făcut doar din lacrimi. Nu curge plânsul doar pe obraji, în forma picăturilor sărate şi eliberatoare, atât de cunoscute fiinţelor. Lacrimile pot lua forme dintre cele mai neaşteptate şi de aceea ele nu sunt recunoscute. Mamele şi taţii din lumea aceasta, blamaţi pentru lacrimile lor, ei înşişi neştiind că plâng, continuă să caute iubirea copiilor lor. Căci, dacă ridurile le brăzdează feţele, dacă şchioapătă puţin, dacă-i doare coloana vertebrală sau îi chinuie inima şi diabetul, unde ar mai putea privi ei cu speranţă pentru dragoste decât spre proprii copii? Persoanele de sex opus se topesc din peisajul minţii şi al sufletului; munca nu mai este un refugiu, în umbra căruia să-ţi ascunzi rănile emoţionale. La o anumită vârstă existenţa pare că se îngustează şi te obligă să intri în tine şi să te vezi, să te simţi, să te trăieşti aşa cum eşti, dar n-ai avut timp să-ţi dai seama.

Sunt părinţi care plâng după iubire atât de straniu, atât de ciudat, încât copil fiind poţi crede că lacrimile lor mascate sunt răutate. Plânsul mamelor şi al taţilor bătrâni curge prin insistenţa lor de a te suna prea mult. Te simţi agresat, iritat, nervos, fiindcă mama sau tatăl vârstnic par să nu facă altceva decât să-ţi dea telefon , să te întrebe unde eşti şi ce faci. Când ţi-e lumea mai dragă, sună mama şi te întreabă ”de ce n-ai mai tercut pe la mine? Am gătit cutare şi cutare şi n-ai venit, mă faci să gătesc degeaba...etc”! Habar n-ai că-i iubirea mamei sau a tatălui în insistenţa asta, pentru tine bolnăvicioasă! Habar n-ai că replicile usturătoare ale unei mamei frustrate sunt un soi de lacrimi, pe care nu le poţi înţelege şi nu le poţi vedea. În furie, în nerăbdare, în control, în deprimare, în deznădejde, ca şi-n reproşuri se scurg lacrimi, izvorâte din frica de a nu fi iubiţi şi din neştiinţa noastră de a iubi. Nici noi nu ştim că un copil furios ne cere dragoste. Nu ştim şi ne e greu să acceptăm că o mamă pisăloagă ne cheamă s-o iubim, căci lacrimile ei neştiute şi neânţelese s-au pietrificat în trăiri distructive. Părinţii nu-şi urăsc copiii cu adevărat, nici copiii nu-şi urăsc cu adevărat părinţii. În iritarea, ura sau respingerea pe care le simţim e doar o neânţelegere omenească privitoare la iubire. ”Am nevoie să mă iubeşti” sau ”Vreau să te porţi cu mine în aşa fel încât să simt că mă iubeşti” sunt expresii ”greu” de rostit; sunt cuvinte din filme, pe care unii dintre părinţii noştri n-au îndrăznit vreodată să le gândească. Inconştient, însă, ei le rostesc prin comportament. Inconştient, ei spun ce vor; ei vor dragoste, dar nu ştiu asta. Ei cer, dar nu ştiu că asta cer. Pentru că mamele noastre nu ştiu că cer, nici nu ştim ce anume cer. Unii, numai pentru unii e valabilă această poveste nescrisă şi nespusă a nevoii de iubire, îşi văd mamele şi taţii ca pe nişte poveri. Ar fi îndeajuns să-i dăm un telefon acestei mame care plânge ”cu răutăţi” şi ”frustrări”, acestei mame care – poate – n-a ştiut cum să fie mai bună decât a fost. O mamă ”rea” e o mamă care plânge. Formele plânsului, atât de bine ascunse, se pot topi de îndată ce înţelegem că nimic nu-i mai mult pe lume decât dragostea, exprimată simplu, simplu de tot. Un telefon, o întrebare, gen ”Ce faci, mamă?”, o invitaţie la cină, un pic de atenţie şi asta-i tot ce am avea de făcut pentru ca lacrimile, oricum s-ar fi exprimat ele, să se topească pentru totdeauna.