Ce ne-a învăţat şi ce nu ne-a învăţat inflaţia

De când ne-a lovit criza, în toamna lui 2008, vedem cum economia detaliilor - sau cea reală, cum îi spunem în mod obişnuit - îşi tot recopiază stări critice. De la o lună la alta, chiar, după ce sunt închise răni vechi... se redeschid altele, noi. Şi astfel criza continuă să întreţină discordanţe grave în economia noastră. Aşa se explică de ce trimestrul al patrulea din 2009 a marcat încă o contracţie economică severă, fapt ce a întârziat ieşirea din recesiune, de ce creditarea înre­gistrează încă valori negative sau de ce şomajul persistă, iar capitolul de cheltuieli din buget suportă consecinţele durerilor de cap produse de capitolul venituri.

E vinovată numai criza? Nicidecum. Pentru că nu putem să ignorăm faptul că încă înainte ca turbulenţele care au zguduit economia globală, începând din 2007, să aibă şi la noi efecte directe, atât în sectorul financiar, cât şi în producţia de bunuri, economia românească suporta un grav dezechilibru între cererea de consum excesivă şi oferta modestă de mărfuri. Pe un fond amplu de alte grave dezechilibre: între importuri şi exporturi, între încasările şi plăţile externe, între costurile unităţilor economice şi veniturile din vânzarea producţiei. Criza, înaintând, a impus ajustări drastice: deficitul de cont curent s-a redus dramatic, cheltuielile bugetare au început şi ele să fie reduse, cele mai multe salarii au fost îngheţate, dacă nu scăzute. Iar toate speranţele sunt legate acum de o singură întrebare: "Când va începe relansarea?".

Dar oare este pregătită societatea românească - având în vedere cuprinderea în această sintagmă a autorităţilor centrale şi locale, a companiilor, a cercetării economice, a instituţiilor de învăţământ, a mass-media, a societăţii civile - să  grăbească ieşirea din criză? Prin pregătire înţelegând ce şcoli am urmat, şcoala vieţii economice fiind prima ce merită să fie luată în seamă, ce experienţe am trăit, la ce dezbateri am participat, şi în ce măsură ne-au ajutat (ori nu) să înţelegem ce ni se întâmplă, cu ce fel de boli se luptă economia noastră şi cum pot fi tratate. Ce constatăm? Că vreme de 20 de ani am devenit cu toţii elevi la şcoala dură şi grea a inflaţiei. Într-o mult mai mare măsură decât am învăţat în toţi aceşti ani la şcoala reformelor economice, încetinite timp îndelungat, a liberalizărilor politice, economice, sociale, culturale, morale, de prea multe ori haotice sau confuze, a privatizărilor, întârziate şi ele, chiar a deschiderii graniţelor, fapt ce a dezorganizat piaţa muncii.

Aşadar, inflaţia a fost unicul proces cu o continuitate absolută, care zi de zi, ceas de ceas ne-a hărţuit pe toţi. Şi deci a făcut şcoală cu noi toţi, fără excepţii. Mai ales că în toţi aceşti ani, societatea noastră a luptat pe faţă cu acest duşman perfid. Ce am învăţat noi cu deosebire în aceşti ani de şcoală dură? Lecţia numărul unu: inflaţia se combate, înainte de orice, cu ofertă generoasă de bunuri şi de servicii. Am învăţat lecţia... dar n-am reuşit să asigurăm şi oferta necesară. Şi cum oferta internă a fost devansată de consum, am recurs la importuri. La prea multe importuri.

Pofta de consum - exprimând nevoi vitale + nevoi stringente + nevoi obişnuite + plăceri + capricii - suferise o creş­te­re rapidă înainte de criză. Iar graţie televiziunii, consumul răspundea impulsurilor primite de la importatori. O mare parte a populaţiei României, tot plimbându-se cu telecomanda de la un post tv la altul, era bombardată cu reclame ademenitoare. Era deci stârnită să ia credite şi să consume. şi iată cum creditele stimulate de bănci, salariile peste ni­ve­lul productivităţii muncii şi banii trimişi de compatrioţii noştri plecaţi în lume au împins înainte cererea internă. Creşterea s-a dovedit a fi semnificativă. Cererea de consum, grăbită, a lăsat însă tot mai mult în urmă oferta internă de bunuri şi de servicii. De aici ne-au venit cele mai multe dintre necazurile noastre: de la dificultatea de a asigura, în plan intern, oferta cerută de piaţă. Nu pentru că n-am avea vo­ca­ţie în materie. Avem şi vocaţie, şi inteligenţă, şi idei. N-am învăţat însă - şi inflaţia n-avea cum să ne înveţe - că oferta se hrăneşte cu investiţii. Şi cu mentalitate de investitor.

O accelerare a investiţiilor ne-ar fi acum de folos în două sensuri. Întâi, am fi siguri că vor fi pornite noi afaceri.

Apoi, ar fi un semn că se vor naşte noi locuri de muncă în multe sectoare, cu deosebire în servicii, care să absoarbă o parte substanţială din personalul disponibilizat din cauza crizei. Şi să producă valoare adăugată.