Ce putem face pentru România

Odinioară, pentru ţară încălecai pe cal şi te băteai cu duşmanul sau înşfăcai o armă şi mărşăluiai pe drumul cătăniei, pentru că, în genere, istoria îţi oferea mereu câte o bătălie pe cinste. Era aproape exclusiv treaba bărbaţilor să apere glia de hoardele cotropitoare, iar treaba femeii era mereu aceeaşi - să facă, să crească şi să educe copiii ţării.

Astăzi, nu avem parte decât de atacuri mediatice din afară şi, cel mai adesea, ne atacăm singuri, ne mutilăm existenţele, ne războim între noi fără miză şi nu câştigăm niciodată nimic. Iar de educaţie ne facem timp cel mai puţin...

Privită din afară, România se vede mult mai clar, dar în nici un caz mai atrăgătoare. Cumva, deschiderea graniţelor a dezvelit toate defectele ei şi orice efort diplomatic de a cosmetiza dezastrul pare un "dans al pinguinului" - se distrează toţi participanţii, dar sunt ridicoli pentru cei de pe margine.

Încă mai vin străini în ţară şi pleacă impresionaţi de "căldura cu care-i primim" sau de "frumuseţea locurilor", dar sunt incapabili să învingă în confruntarea cu oroarea celor care nu ne-au vizitat niciodată, dar au rămas fără poşetă, fără maşină sau au fost agresaţi prin Europa de români nedemni.

Între cine suntem, cei mai mulţi dintre noi şi cum ne vedem în ochii lumii, e o prăpastie mlăştinoasă, peste care nimeni nu se încumetă să construiască poduri salvatoare.

Nu mai cred în guverne care fac minuni, nici în diplomaţi care conversează frumos la cafea cu alţii. Nu mai cred nici în strategii şi nici in campanii de imagine în care scoatem la înaintare singurii oameni valoroşi pe care-i recunosc străinii, dacă n-au murit între timp şi dacă n-au uitat să povestească şi copiilor lor cine-au fost şi ce-au realizat Nadia, Ilie sau Hagi. ... Nu mai cred decât în oameni, în românul ca individ, nu ca naţie. În cursa pentru civilizare şi reuşită nu vor câstiga niciodată toţi participanţii, dar ştiu sigur că există premii speciale pentru toţi aceia care-şi vor vedea de drumul lor, de treaba lor, de fiinţa lor, de familia lor...

Cred că România are tot mai multă nevoie de noi. Dinăuntrul sau dinafara ei, putem să-i îndreptăm spatele şi să-i ridicăm ochii din pământ numai prin efortul individual de a fi oameni frumoşi. Un om frumos e un om educat, a cărui bunătate nu va fi niciodată vedetă la televizor, dar ar putea fi zâmbet de admiraţie din partea lumii. Nu e prea târziu să-i răcorim obrajii României de ruşinea cetăţenilor ei netrebnici, care au spus atâtea poveşti hidoase despre ţară în alte ţări.

Nu e complicat să-i luăm mâinile de la urechi şi de la ochi şi să-i arătăm ceva ce n-a mai văzut de prea multă vreme - nişte români hotărâţi să-şi schimbe lumea în care trăiesc, să-şi facă ordine în viaţă, să-şi crească frumos copiii, să-şi admire semenii merituoşi şi să întoarcă spatele tuturor mizeriilor sociale, televizate, mediatizate, comentate... Putem să-i dăruim României măcar promisiunea că vom încerca să ne preocupăm de vieţile noastre şi de problemele noastre, cu bun-simţ şi onestitate.

România e cotropită de mitocănie, de forumişti abjecţi, de scuipători de seminţe, de tot felul de indivizi care poluează societatea, viitorul nostru, limba română, care asmut nulităţile împotriva oamenilor de calitate, care alungă echilibrul din noi... Nimeni nu se luptă cu ei, de frică sau de silă.

Ba, mai mult, îi şi poftim la televizor sau îi postăm pe net, ca să-i scoatem şi mai tare în faţă şi-i lăsăm să se desfăşoare pentru că n-avem încotro.

Pentru că mitocania nu e o infracţiune, dar e atât de otrăvitoare...
E destul de posibil ca acest colţ de ziar să nu ajute la nimic sau, în cel mai românesc caz, să devină cornet de seminţe...
E foarte posibil...