Ce rămâne după fiecare

Toţi ar trebui să ne dorim să lăsăm ceva în urmă, să ne putem mândri, elegant şi cu măsură, că am făcut un bine în viaţă, că suntem fericiţii complici ai unei fapte de curaj, că nu am trăit degeaba şi că atunci când nu vom mai avea şansa la cuvânt vom avea măcar dreptul la o amintire frumoasă.

Unii văd în realizarea materială singurul scop valid al unei vieţi împlinite. Aleargă, îşi rătăcesc firescul din atitudini şi din vorbe, se fâstâcesc şi se complică în faţa lucrurilor simple, exagerează şi nu mai ţin cont de cei din jur, uită de sentimente şi de valoarea de neînlocuit a unui amurg în familie, de multe ori se pierd în amănuntele superficiale ale unei matematici de care au devenit dependenţi, nu mai ştiu să privească lumea prin propriii ochi, ci împrumută abuziv din lumina celorlalţi, aleg să treacă anii pe lângă ei, fără să se lase marcaţi, cum e firesc, de ce se întâmplă în jur, nu preţuiesc lumina, şi nici măcar întunericul, nu fac alegeri sentimentale sau raţionale, ci pur economice. Şi, la decontul final al destinului, îşi dau seama că sunt nefericiţi, că nimic nu e aşa cum credeau ei, că orizontul din care s-au hrănit o viaţă întreagă se rezumă palid şi, parcă, nedrept, într-o singurătate abruptă pe care nu o mai pot evita, pentru că nu au învăţat la timp regulile jocului.

Alţii se simt prea neputincioşi pentru lumea în care trăiesc. Se resemnează înainte de a începe lupta, se ascund în spatele celor pe care îi cred mai puternici, se izolează de cei de care, întâmplător, le pasă şi de responsabilitatea de a exista şi de a-şi asuma riscuri, nu caută împliniri, ci pur şi simplu trăiesc de pe o zi pe alta, într-o lume provizorie cu care nu ştiu să se împace până la capăt, nu-şi fac speranţe, nu pun la cale planuri, nu vorbesc despre ei şi despre ce şi-ar dori cu adevărat, nu se aruncă în faţă când trebuie să spună ceva, nu au întrebări, pentru că nu se simt pregătiţi să audă răspunsuri, nu se cred capabili să-i înveţe pe alţii ce ştiu ei mai bine, nu se înghesuie în locurile publice, ci se retrag, imediat ce se încheie rutina de fiecare zi, în spaţiul lor modest, de unde nu trebuie să dea explicaţii, unde nu-i vede nimeni, unde nu sunt obligaţi să se uite în ochii trişti ai celorlalţi. Ei, la final, sunt chinuiţi de remuşcări, de regretul că nu au ştiut să ia viaţa în mâini, ca să se bucure, măcar preţ de o zi, de faptul că au avut dreptul de a deschide ochii şi de a vedea clar ce e în jur. Rămâne suferinţa ireparabilă a neîmplinirii. Pentru ei, jocul nici măcar nici nu a existat.

Mai sunt şi aceia care pun preţ pe familie, pe simplitate, pe prietenie şi pe respect. Nu sunt nici pe departe oameni perfecţi, de multe ori se văd puşi în situaţii complicate, pe care mintea lor sensibilă le încurcă şi mai tare. Greşesc şi ei, fac alegeri fără să anticipeze următoarele două-trei mişcări, dar, pe lângă toate acestea, se bucură de lumina existenţei. Merg, din când în când, prin parc, răsfaţă câinele familiei, ies dimineaţa din casă cu privire luminoasă, recapitulând discret de ce trebuie suportată o nouă zi din lupta pentru supravieţuire, dau un telefon celor mai dragi, să spună bună dimineaţa, intră în ringul nemilos al realităţii, se mai încruntă, se mai enervează, mai cedează în faţa problemelor, se cred doborâţi, dar se ridică şi, pe seară, pornesc spre casă, în căutarea echilibrului. Adorm cu gândul la familie, la copiii pe care îi iubesc nemărginit şi necondiţionat şi îşi găsesc în permanenţă un motiv pentru a merge mai departe. La instanţa neiertătorului final, rămâne după ei iluzia unei vieţi trăite pe de-a-ntregul, fără excese, dar şi fără menajamente inutile. Un joc jucat până la capăt, în toate condiţiile, chiar şi atunci când nu au mai existat reguli raţionale.

Nu are cine să ne prevină în privinţa sfârşitului. Nu are cine să trăiască în locul nostru, nu are cine să îşi asume riscuri şi împliniri, nu are cine să ne povestească, suficient de expresiv, cum e să treci prin viaţă şi să şi reuşeşti să cunoşti sau să ocoleşti pentru totdeauna fericirea. Aşadar, ce rămâne după noi? O umbră ştearsă, pierdută în normele de neînţeles ale destinului de muritor, sau o amprentă meritată, lăsată pe undeva, pe vreun petic de hârtie, pe vreun petic de inimă? Ce rămâne? În caz că rămâne cu adevărat ceva...

Citește pe Antena3.ro