Ce spune sufletul!

'Ratiunea poate sa faca o copie ireprosabila, dar originalul numai sufletul poate sa-l faca. Tot ceea ce va trebuie este sa acceptati ca axioma faptul ca sufletul dumneavoastra poate orice', spune Vadim Zeland in cartea sa, 'Murmurul stelelor diminetii', Ed. Dharana. 'Cei care s-au adresat sufletului au creat capodopere', mai spune autorul mentionat. Cu alte cuvinte, reusim in viata, avem suceces si ne simtim impliniti atunci cand, inainte de a ne consulta ratiunea in legatura cu ce este posibil sau nu, reusim sa ne consultam propriul suflet. Ce ne spune sufletul poate fi diferit de ceea ce ne spune ratiunea, uneori poate fi chiar la polul opus, dar sufletul vorbeste intr-un limbaj extrem de simplu; el, fie simte ca-i bine, fie simte ca nu-i bine, apreciaza Zeland si, intr-un fel sau altul, fiecare dintre noi poate confirma asta.

Daca oamenii sunt mai fericiti, se simt mai impliniti si pot depasi povestile delicate ale vietii, ascultandu-si cu mai multa indemanare sufletul, excesul de tristete, de suferinta, sentimentele de esec, de singuratate sau de nerealizare si incapacitate de regasire de sine in viata ar putea fi expresii ale unei masive pierderi de comunicare si comuniune cu propriul suflet. Sigur ca noi, cu mici exceptii, proiectam cauzele propriilor suferinte interioare asupra lumii inconjuratoare. Noi spunem ca 'x' sau 'y' ne creaza probleme, noi vedem atitutidinile si comportamentele altor oameni ca indezirabile si spunem, cel putin in momentele in care avem o vaga recunoastere a partciparii la experienta negativa, ca 'poate avem si noi trasaturile urate sau rele ale altora, dar nu chiar asa'. Ca si cum ne-am privi in oglinda si am zice;'fata pe care-o vad acum e urata, dar e prea urata ca sa fie a mea. Nici eu nu stralucesc de frumusete, dar cel pe care-l vad arata oribil'! In asemenea situatii, existenta ne arata un chip a carui uratenie este subliniata tocmai pentru ca noi suntem inconstienti de propria stare, de propria imagine interioara. Reflectiile ce ne parvin din exterior, din lumea evenimentelor si a relatiilor, au legatura cu noi insine si cu un anumit nivel de pierdere a cumuniunii cu propriul suflet. Noi suntem in comuniune cu sufletul propriu atunci cand ne simtim confortabil, avem o stare de bine; si iesim din comuniune cu propriul suflet de indata ce ne simtim inconfortabil si suferim.

Recuperarea acestei legaturi pierdute a omului cu propriul suflet ar putea deveni o prioritate, daca intelegem ca meritam sa fim fericiti in aceasta viata si putem – nu atat sa ne imaginam fericirea ca pe-o pasare eterna – macar sa atingem o stare de multumire si de a ne simti bine cu faptul ca noi suntem chiar noi insine. Fara o buna legatura cu propriul suflet, vom fi tentati sa credem ca lumea este responsabila de starea de bine sau de rau, ca altii ne creaza fericirea sau suferinta, ca altii ne chinuie sau ne iau ceea ce ne apartine, in vreme ce noi suntem doar deconectati de la propriul suflet. Din pricina asta, facem lucruri pe care le simtim ca fiind 'rele', indezirabile, neplacute, stim ca un viciu e dezagreabil sau o situatie ne face nefericiti, dar continuam sa ne scaldam in apele tulburi ale neputiintei, aratad cu degetul catre cauze iluzorii, pe care le vedem in afara noastra. Sufletul sime ca-i bine sau e rau ceea ce facem, gandim sau simtim, dar intrebarea este 'cine-l asculta'? Noi continuam sa facem ceea ce ne creaza stari de rau si spunem ca raul e-n alta parte, decat in faptul simplu ca sufletul striga 'nu-i bine', iar noi nu-l ascultam! Am putea retrezi in noi 'urechea' care poate asculta susurul bland al sufletului si, daca am face asta, s-ar putea sa vedem in lume mai putina depresie si mai multa bucurie, mai mult adevar si mai putina minciuna, mai multa libertate si mai multi oameni impliniti!