Cea mai cinstită impozitare

Impozitul forfetar a născut aprigi controverse, pentru că mediul mai resimte impozitul minim impus de Pogea, care s-a adăugat la majorarea CAS şi a fost urmat de creşterea TVA şi a taxelor pe proprietate. Şi pentru că jurul lui încă se poartă discuţii aş vrea să intru şi eu în această dezbatere.

Bunăoară, foarte mulţi români au vizitat Turcia şi le-a plăcut că la Istanbul se pot târgui în magazin. La noi, însă, o ordonanţă a Guvernului Isărescu (99/2000) impune ca reducerile de preţuri să poată avea loc doar în anumite perioade, ca nu cumva statul să încaseze mai puţin din taxe dacă se ieftinesc mărfurile. Fără a se lua în calcul că esenţa capitalismului e piaţa, nu asigurarea de venituri statului. Asta cu precizarea că forfetarul n-ar trebui să se mărginească la categoriile de servicii la care cheltuiala administrativă pentru plata impozitului pe profit e mare, ci să fie implementat în toate zonele din economie unde aduce o optimizare a cheltuielilor, atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat. Adică şi la cabinete medicale, case de avocatură, notariate, comerţ etc.

Alt lucru “elementar” care ar trebui limpede perceput e acela că Fiscul n-ar trebui să încaseze impozite sub forma unui procent dintr-un venit, pentru că dacă pretinde 16% din profitul unei firme ar trebui să investească în aceeaşi măsură. Iar când statul român nu redistribuie ceea ce încasează poate pretinde cel mult o taxă de funcţionare a unei activităţi.

Taxa numită impozit forfetar trebuie diferenţiată în funcţie de domeniu pentru că nu toate activităţile care se desfăşoară pe aceeaşi suprafaţă au aceeaşi profitabilitate. De pildă, o valoare adăugată generează un coafor şi alta o cizmărie sau o agenţie de turism. Această diferenţiere e legată şi de faptul că sunt domenii ce ar trebui stimulate pentru a ajunge la o ofertă consistentă de bunuri şi servicii care să estompeze fenomenul inflaţionist, deci care-s capabile de mai mari creşteri de productivitate.
Apoi, cei care plătesc mai rapid taxa forfetară trebuie să beneficieze de discount, precum bonificaţia de la taxele pe proprietate. În felul acesta se identifică şi sectoarele mai dinamice.

Şi, în definitiv, dacă respectivele firme achită taxa ce nevoie mai au să depună bilanţ? De ce trebuie să se cheme SRL? Şi de ce e obligatoriu să aibă contabil? Adică, cine are o frizerie, vinde CD-uri ori ascute cuţite la colţ cu siguranţă că nu are treabă cu provizioane sau amortismente. Şi atunci, o activitate cu grad redus de sofisticare ce nevoie are de contabili? Aceştia au devenit importanţi de când statului i-a fost frică să nu fie furat, motiv pentru care a făcut “prohibită” flexibilitatea preţului şi a complicat cadrul fiscal. Acum însă cadrul trebuie simplificat pentru a nu-i mai fi frică mediului de el.

Ca să conchid, dacă impozitul forfetar nu e doar o formă de japcă costumată altfel merită încercat. Modelul german de fiscalitate nu se potriveşte unor ţări precum Grecia şi România, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât “liberala” Uniune Europeană. E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaş la business, ci o taxă de funcţionare. Apoi, după ce agentul economic plăteşte taxa, face ce vrea el. Creşte sau reduce preţurile, se târguieşte “ca la piaţă” în propriul magazin.