Mi-am petrecut primii doi ani de ședere în București într-o cămăruță a unui cămin studențesc de pe cheiul Dâmboviței. La 303, cum era cunoscută zona. Locuiam, de fapt, într-un mic apartament cu două încăperi, din care aveam dreptul să ocup numai una, cealaltă rămânând vreo jumătate de an liberă. Până într-o zi, când a apărut un flăcău cam de vârsta mea și-a ocupat-o. Cum împărțeam aceeași baie și intram seara pe aceeași ușă, a trebuit, vrând, nevrând, să ne cunoaștem.
Îl chema George Copos pe noul locatar. M-a poftit, imediat ce-am făcut cunoștință, la un păhărel de palincă, fapt care mi-a indicat cu precizie locul din care venea. Cum îmi plăceau și ardelenii și palinca, mi-am zis în gând că sunt un om norocos. N-am fost însă decât pe jumătate, în sensul că nu prea s-a mai repetat gestul de la început, dar asta nu m-a împiedicat să devin prieten cu noul venit. În anul în care am locuit împreună, m-a enervat un lucru la el, adormea cu aparatul de radio deschis, așa că aproape în fiecare noapte mă vedeam nevoit să mă ridic din pat și să-l opresc. Îndeosebi pe timpul verii, când din pricina căldurii dormeam amândoi cu ușa de la cameră deschisă. Și m-a mai enervat ceva, ba chiar mai mult decât chestiunea cu radioul, faptul că într-o zi mi-a prezentat o studentă la ASE, spunându-mi că este prietena lui. Era o fată foarte simpatică. Mai că mi-a venit să mor de ciudă când mi-a zis c-o să se însoare cu ea. Cum puteam să mă răzbun? Doar acceptând să merg la nunta lor. Ceea ce s-a și întâmplat. După care anii au trecut, a venit revoluția și George Copos, fostul meu coleg de apartament, a ajuns unul dintre românii cei mai importanți.
Ne-am văzut rar, urmare mai ales a spaimei mele de nu fi tentat ca, întâlnindu-l, să-i cer ceva și, cerându-i, să rămân dezamăgit! Nu mă speria atât despărțirea de George Copos cel din prezent, cât de cel din trecut, pe care-l auzeam adesea vorbind despre handbal, despre fotbal mai deloc. Ultima oară ne-am întâlnit la înmormântarea unui prieten comun. Faptul că m-a privit atunci ca pe-un străin îl pun pe seama vântului rece de toamnă și a tristeții evenimentului la care ne aflam. Cred că doar mi s-a părut că milionarul Copos încerca să-l ascundă de ochii mei pe tânărul cu același nume din Ardeal. Cert este că soția sa, Cristina, păstra și pe chip, și în gesturi, o bună parte din tinerețea și prospețimea studentei de la ASE.
Faptul că nu l-am căutat niciodată pe George Copos când era în culmea gloriei, îmi dă, mă gândesc, dreptul să vorbesc de toate aceste lucruri acum. Acum, când este amenințat cu pușcăria. Poate a greșit, nu știu! Ce știu însă cu siguranță este că el a făcut în toți acești ani o groază de lucruri bune. Punând mii de oameni la muncă, dar punându-se întâi pe el. M-aș bucura să-l văd scăpat cu fața curată, dar și mai mult m-aș bucura dacă experiența prin care trece l-ar aduce înapoi, în privirea și sufletul său, pe tânărul acela sărac, de demult! S-ar putea ajuta unul pe altul în astfel de momente.