Cei pe care-i iubim şi-i urâm mai mult!

In existenta umana se poate intampla unul dintre cele mai stranii, mai paradoxale fenomene; sa-i iubim cel mai putin pe acei oameni pe care-i iubim mai mult. Starea asta pare ireala, absurda, imposibila, dar – in acelasi timp – este extinsa si mai putin recunoscuta tocmai pentru ca miezul acestui paradox ramane in inconstient. Respingerea si ura fata de cei pe care-i iubim mai mult se manifesta vizibil uneori; sunt trairi ce dantuiesc la lumina zilei, in relatiile apropiate. Aproape ca-i imposibil sa intalnesti un om care, daca nu-si uraste mama sau tatal, altii chiar pe ambii parinti, cu siguranta au o respingere trainica sau cel putin dispret fata de vreun bunic, bunica, matusa sau alte rubedenii. Aproape ca-i greu sa intalnesti parteneri care au fuzionat emotional si isi mai poarta o iubire reciproca sincera dupa 15 sau 20 de ani de casatorie. Faptul ca suntem apropiati pare sa ne si indeparteze. Faptul ca ne cunoastem bine, ca ne vedem unii pe altii zi de zi, ne cunoastem obiceiurile, tarele, modul de a face sau a nu face prea des dus, faptul ca stim cum ne asezam sau ne aruncam ciorapii ne creaza o stare de intimitate, care stimuleaza continuu judecatorul din noi.

Cand Isus s-a intors la Bethleem, locul in care s-a nascut, facuse multe minuni, dar oamenii il priveau ca pe unul de-al lor. 'Acesta nu-i fiul lui Iosif si al Mariei? Nu-i fratele lui x? Nu-i fiul tamplarului', se intrebau oamenii si treceau pe langa el, fara a-l recunoaste pe Hristos. De aceea Isus n-a facut multe minuni la Bethleem, caci aceia care-l cunosteau mai bine nu au crezut in el. Pilda aceasta din Noul Testament este, poate, felul simbolic in care Isus ne-a vorbit despre puterea de separare a intimitatii. Despre riscul de a crede mai putin in cei ce ne sunt prea aproape. Despre puterea rutinei de a ne distruge puterea de a iubi. Despre apropierea care ne poate indeparta. Despre incapacitatea structurala a fiintei umane de a a-l vedea pe Hristos in oamenii cei mai apropiati. Despre riscul mintii umane de a judeca prin prisma cunoasterii anterioare, in vreme ce omul exclude tocmai iubirea, adica fundamentul legii existentei.

Stiind de la Isus ca ne este dat, poate, sa-i iubim si sa-i recunoastem mai putin tocmai pe cei ce ne stau alaturi mai mult, am putea sa facem un exercitiu constient de iubire pentru oamenii de langa noi. In fiecare fiinta ce ne sade alaturi, uneori tacuta, alteori frustrata, nefericita si plina de resentimente, uneori fragila, alteori aparent puternica, il putem descoperi pe Hristos, facatorul de miracole. Sigur, vorbim simbolic in acest moment, dar este vorba despre acea parte frumoasa, divina din fiecare, acea parte luminoasa din launtrul fiintelor, care – o data trezita – ar putea sa reverse catre noi vindecare. Sa analizam; oare, atunci cand ne judecam partenerii de viata, mamele, tatii, bunicii sau copiii nu cumva o facem precum spune Isus? Nu cumva judecam prin prisma cunoasterii anterioare, a mintii, care i-a vazut rai, demni de dispret si plini de defecte? Nu cumva doar mintea noastra ar trebui depasita pentru a vedea ca aceste fiinte pot fi privite cu iubire, compasiune, intelegere si tolernata, fie si pentru ca singura vina a fiecaruia dintre noi este nascuta din insasi natura umana? Oare n-am descoperi in noi insine fiinte mai blande daca am privi in mod constient, cu toata compasiunea, catre cei de langa noi si am intelege ca toti gresim? Toti gresim si de aceea toti putem sa iertam si sa intelegem greseala omeneasca, iar daca avem puterea sa facem asta, atunci Hristos ne poate vindeca sufletele!