Cei trei 8

Capitalismul e, deopotriva, o teorie, o aplicatie generala si o chestiune de familie.

Teoria n-o s-o stiu niciodata intreaga, aplicatia mondiala ma sperie, fiindca orice-i global miroase a totalitarism, dar efectele trecerii de la comunismul de gloata la capitalismul personal le-am vazut de foarte aproape si am incercat sa inteleg cum mi s-ar potrivi si mie pe durata catorva toamne in mai multe familii de romani plecati dupa o viata mai buna in State.

Din tara, romanii pornisera cu convingerea ca ziua de 24 de ore se secventioneaza logic in trei de 8. Munca 8 ore, odihna activa inca 8, iar ultimul 8, somn usor si vise placute.

Impartirea se produce cumva si-n ziua de 24 de ore a americanului, doar ca aceasta ar trebui sa aiba vreo 28 de ore, ca sa suporte altfel de portionari, nu cu o teorie, ci cu o practica dura la baza. In familiile prin care am trecut, tatii care-si gasisera un job de tranzitie - si spun de tranzitie, intrucat in primii cinci-zece ani de trai capitalist slujba ti-o cauti, ti-o vanezi, ti-o nimeresti si abia in urmatorii ti-o potrivesti cam pe la jumatatea distantei dintre dorinta si oferta - nu se odihneau niciodata. Cand serviciul gasit era de 10 ore, se socoteau norocosi. Orele in plus se platesc prin lege dublu. Multumirea era si mai mare, cand izbuteau sa aiba un al doilea job. In clasele de mijloc si in cele de jos, oamenii au frecvent doua si trei angajamente deodata. Ecuatia muncii in patria capitalismului care a invins definitiv la orase si la sate - iar la sate chiar mai definitiv ca la orase, dovada ca-n America nu exista catune si comune - ar fi cam asa: un serviciu tocmai l-ai abandonat, de al doilea esti deocamdata sigur, nadejdea e in al treilea, dupa care alergi.

Utopia celor trei 8 din tara ii face sa rada pe romanii care isi cauta un rost, nu numai dincolo de Ocean, ci si in Vestul Europei. Orele de distractie, da, sunt un timp castigat, o rasplata meritata. Cuvantul odihna e folosit doar cand se apropie concediul. Diferenta dintre felul in care inteleg munca compatriotii din tara, despovarati de comunism, dar inca neimpovarati de capitalism, si romanii de pe aiurea, nu e in faptul ca in alte parti ale lumii se munceste mai mult. Diferenta consta in aceea ca in alte parti ale lumii se munceste tot timpul.

Nu cu frica zilei de maine, ci cu speranta ca, muncind mai mult azi, vei castiga mai bine si intr-o munca mai placuta maine.

Intr-o societate a specializarii maxime, multi, foarte multi oameni nu pot spune precis cum se cheama treaba pe care o fac si daca e meserie ori numai o ocupatie. In Canada, in primii ani de dupa 1990, despre nou-venitii din Romania se spunea ca sunt "romani ingineri", deoarece la intrebarea-cheie pe care ti-o pune aici angajatorul - Ce stii sa faci? - ai nostri raspundeau stereotip: Sunt inginer.

Deosebirea in modul de a gandi al "transfugului" de dinainte de 1990 si al emigrantului de dupa Revolutie mi-a dezvaluit-o, fara sa intentioneze asta, un agronom care in Statele Unite "facea" de zece ani poduri. In timp ce-mi povestea despre podurile facute de el, mi-am dat deama ca omul delira, intrucat toate podurile pomenite de dansul existau de un veac. Omul insa nu vorbea in dodii. El era vopsitor de poduri. Era un fost agronom, care se catara pe marile poduri ale New York-ului si le reimprospata vopseaua. El invatase sa foloseasca verbul "a face" exact ca autohtonii. Le facea, nu le spoia.