Cel mai drastic avertisment

Acum, în zorii lui 2009, România are multe probleme de rezolvat. Urgenţa-urgenţelor fiind atenuarea efectelor crizei financiare şi economice.

Pe ce ne putem baza? Într-o prea mică măsură, pe plusuri de competitivitate şi eficienţă. Şi-atunci? Rămân trei motoare: disciplina financiară, disciplina salarială şi disciplina consumului. Activarea lor e misiunea cea mai grea a Guvernului Boc. Pentru că este extrem de complicat să definitivezi un buget de austeritate, să închizi canalele de risipă, să ridici stăvilare în calea indolenţei şi, în acelaşi timp, să fie reconstruit mediul de afaceri pe baze competitive. Guvernul, singur, fără sprijinul patronatelor, al sindicatelor, al întregii societăţi, nu va reuşi să atingă aceste ţeluri. De pasul pe care-l face acum, la începutul lui 2009, depinde pregătirea societăţii româneşti pentru a răspunde provocărilor crizei.

Guvernul este îndreptăţit să acţioneze – în litera şi în spiritul Constituţiei, desigur – împotriva abuzurilor salariale cu bani din buget. Dar nu este îndreptăţit s-o facă renunţând să vitalizeze stimulentele muncii. Pentru că dacă, în viaţa noastră socială, va fi reînviată iluzia egalitarismului, vom vedea cum iniţiativa, efortul constructiv, punerea la lucru a inteligenţei creatoare vor fi dramatic blocate.

Întâi şi întâi, în România este important să intervină semnul egal între ce se spune şi ce se face. Un astfel de semn ar da încredere agenţilor economici şi populaţiei în stat şi în economie. Mai departe, am vedea intensificându-se deschiderile de afaceri, de firme, depunerile la bănci, dinamica producţiei şi apoi cea a desfacerii de mărfuri, apelul la serviciile interne. Dacă magazinele, staţiunile turistice, parcurile de distracţii, societăţile de servicii, în general, nu vor avea încasări şi nu vor plăti impozite, putem fi siguri că PIB-ul nostru se va restrânge drastic. Dar, mai cu seamă, dacă fabricile nu-şi vor dobândi sensul real, acela de furnizoare de bunuri pentru producţie şi pentru consum, de locuri de muncă şi de bani, şansele noastre de atenuare a efectelor crizei vor fi minime.

România ar avea nevoie ca de aer de o creştere economică în 2009. Un PIB cu semnul plus, de 3%-4%, ne-ar asigura un minim de vitalitate în confruntarea cu criza. Desigur, o întrebare nu poate fi ocolită: cât consum este necesar pentru o astfel de creştere a Produsului Intern Brut; şi câte investiţii sunt necesare.
O condiţie capitală este renunţarea la creşterea pentru... creştere. Ceea ce ar însemna renunţarea la încurajarea acelor companii ce-şi permit luxul să arunce pe piaţă produse cu performanţe îndoielnice. Şi apoi să oblige populaţia şi societăţile comerciale competitive să le accepte indolenţa, nepriceperea şi risipa. Altfel, piaţa internă va continua să întoarcă spatele produselor fabricate în doru’ lelii şi să se îndrepte către importuri. Structura balanţei comerciale este cel mai drastic avertisment.

Ani buni, cererea internă a crescut exploziv. A crescut mai ales cu ochii pe importuri. Există alternativă? Bineînţeles: pompa de oxigen pentru ofertă. Uşor de spus, greu de făcut. De aici întrebarea: cine s-o facă? Statul, desigur. Dar nu suntem în economie de piaţă? Bineînţeles că suntem. Şi atunci, cum ar putea statul să obţină o astfel de reacţie: produse competitive, în cât mai multe companii româneşti, care să fie căutate pe piaţa internă şi la export? Asigurând în piaţa internă un climat de raţionalitate economică, de exigenţă contractuală şi salarială. Dar un reper mai bun decât stimularea concurenţei nu există.