Centenarul naşterii lui Cioran

Anul acesta, mai precis în luna aprilie, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Emil Cioran, filozof pe care şi-l revendică în egală măsură atât cultura română cât şi cultura franceză. Cărăile care i-au adus celebritatea au fost scrise însă, după al doilea război mondial, în limba lui Voltaire, iar pe mapamond Emil Cioran este considerat un mare scriitor de limbă franceză, deşi îşi are rădăcinile în România.

Din multiple motive, Cioran este un scriitor unic, cu un destin deosebit, încarnând în acelaşi timp reuşita şi o formă de ascetism pe care puţini intelectuali o practică. Cioran a locuit la Paris, timp de decenii, în două camere mansardate, nu departe de teatrul Odéon şi de grădina Luxembourg. În mijlocul Parisului deci, dar sărac. Acest dispreţ al lui Cioran pentru semnele exterioare ale „ascensiunii sociale” şi ale integrării în societatea pariziană i-au conferit o aură specială, de ins original. Filozoful a fost de altfel consecvent cu sine însuşi şi cu această imagine până în clipa morţii. Se ştie, de exemplu, că Emil Cioran nu a cerut niciodată cetăţenia franceză şi a preferat să rămână apatrid. Din când în când trebuia de altfel să se ducă la prefectura Parisului pentru a-şi reînnoi o ştampilă pe cartea sa de apatrid, ceea ce probabil îl amuza în sinea sa. Apatrid fiind, Cioran şi-a conservat cu siguranţă o formă de libertate interioară: nu mai avea nici o patrie de apărat şi de servit, cu excepţia reflecţiei filozofice şi a limbii franceze.

S-a scris mult şi despre consecvenţa cu care Cioran a refuzat, în Franţa, să mai vorbească româneşte, pentru a se dedica integral scrisului în limba franceză. O limbă pe care o considera, la un moment dat, ca un fel de „cămaşă de forţă” şi în care trebuia să asude pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare frază. Ruptura sa radicală cu limba română i-a fost însă necesară, pentru că româna îl contamina mereu cu caracterul ei vulcanic şi excesiv de poetic. Pentru criticii şi istoricii literari ai Hexagonului, Cioran este un mare stilist, un creator de limbă franceză. Şi este adevărat că filozoful şi-a creat o limbă a sa, în prelungirea unor tradiţii eseistice ai căror reprezentanţi au fost Montesquieu sau Montaigne.

Într-un spirit de consecvenţă şi de sobrietate fără egal, Cioran s-a menţinut departe de delirul mediatic şi de sirenele puterii. Se spune că fostul preşedinte francez, socialistul Francois Mitterrand, căruia îi plăceau discuţiile filozofice, l-ar fi invitat pe Cioran de două ori la masă. Emil Cioran a refuzat însă această onoare, după cum a refuzat interviurile şi apariţiile la televiziune. Din acest punct de vedere Cioran le-a dat tuturor filozofilor francezi dar şi europeni o lecţie de comportament. Puţini, foarte puţini sunt astăzi scriitorii capabili să spună „cărăile mele sunt suficiente, nu am nevoie să particip la circul mediatic”.

În spaţiul cultural francez în orice caz această atitudine este rară, iar unii mari filozofi ai momentului (mă gândesc, de exemplu, la Bernard-Henri Lévy) dau impresia că îşi petrec mai mult timp pe platourile de televiziune decât la masa de scris.           

Cioran a fost un fel de ascet căruia i-au plăcut însă dineurile şi întâlnirile mondene, pentru că era şi un mare observator de oameni şi de moravuri. El a rămas toată viaţa sa fidel unei mari edituri, Editura Gallimard, cu care avea o înţelegere: a preferat să fie plătit câte puţin în fiecare lună pentru a nu avea griji materiale, fără să aştepte cine ştie ce mari sume de bani. Cioran a avut noroc şi de o femeie care l-a ajutat toată viaţa, Simone Boué, profesoară de engleză. Într-un interviu acordat după moartea filozofului, Simone Boué povesteşte lucruri destul de nostime despre cum era Cioran în viaţa de zi cu zi. Este greu, într-adevăr, să ne imaginăm un mare filozof care se teme de curent, care se plânge continuu de dureri de stomac şi căruia consoarta îi pregăteşte zilnic legume fierte… Cioran era ipohondru atât cât să se poată analiza pe sine şi eventual să mai scrie câteva aforisme despre condiţia umană.

Ca filozof, Cioran a refuzat ideea de sistem. El nu a creat nici un sistem filozofic, dar a demolat timp de peste cinci decenii toate dogmele şi toate ideile fixe, toate clişeele gândirii şi în general orice idee susceptibilă să dea speranţă omului şi să salveze umanitatea. Mulţi l-au catalogat pe Cioran ca un filozof cinic şi pesimist, obserdat de ideea morţii. El a fost însă un observator lucid al vieţii şi mai ales al contradicţiilor umane şi sociale, un artist de neegalat al aforismului filozofic şi al paradoxului.

El însuşi a cultivat paradoxul, chiar în mod involuntar, pentru că moartea i-a pregătit o trecere în nefiinţă prin pierderea memoriei. Ciudată ironie a sorţii: cel care se voia luciditatea însăşi a plecat în lumea de dincolo uitând tot, inclusiv cine este.