Cerşetor de iubire

■ Ne naştem "cerşetori de existenţă", cum zicea Cioran? Habar n-am, ştiu doar că muşcăm lacomi prima gură de existenţă. Cerşetori devenim numai spre bătrâneţe, când ne dăm seama că aţa se subţiază dramatic şi ireversibil. Până atunci nu ne punem decât vag şi superficial problema scurtimii noastre. Suntem prea preocupaţi de propria existenţă... Ştiu însă că toată viaţa cerşim iubire. Cu  lacrimi de copil sau cu tăceri devoratoare pe dinlăuntru tânjim să fim iubiţi. În afara iubirii, omul rămâne sălbaticul de la începuturile lumii. Adesea ne aşezăm în locuri nepotrivite, aşteptând să  primim ceea ce nu ni se poate oferi. Alteori ni se pare că trăim iubirea, dar curând ne dăm seama că totul fusese o amăgire. Plecăm mai departe, răniţi şi cu inima întinsă spre iubire.

■ Şoaptele de pe urmă ale poetului Dan Botta au fost "mă înserez, mă înserez!". Şi dusu-s-a în întunericul mut şi nemărginit. Dar la el se înnopta de-a binelea, ce înserare?! Amurgirea e plină de mister, are o splendoare  sacră, nu seamănă deloc cu moartea. La ceasul înserării  încă mai cutezi să-ţi primeneşti fărâmele de viaţă rămase. Când ţi se înnoptează, gata, totul s-a sfârşit, devii nefiinţă! Iar nefiinţa nu va mai prinde niciodată zorii, renaşterea...
 Poeţii ăştia, chiar şi când se petrec, nu se despart de metaforă. Agonizează în versuri şi se prăpădesc liric, sperând să îmblânzească astfel hăul din care nimeni nu s-a întors vreodată.

■ Amanţii "Ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor". De aceea, e de părere Pascal Bruckner, ar fi ei atât de trişti. Mai degrabă, mâhnirea asta îi macină pe soţi, nu pe amanţi. Fiindcă cei din urmă nu trebuie să se suporte reciproc zi de zi, aidoma soţilor. Amanţii se întâlnesc când şi când pentru a-şi oferi un strop de nebunie sau pentru a se regăsi pe ei înşişi. Relaţia lor n-are nimic trist, dimpotrivă. Trăindu-şi mereu clipa şi nearvunindu-şi  viitorul, ibovnicii nu cunosc amărăciunea. Iubiţii însă, da, căci orice scurtă despărţire le aminteşte de singurătatea de dinainte, de viaţa fără celălalt. Şi cine este bucuros să trăiască doar cu o jumătate de inimă? Or, cuplul conjugal este instituţionalizarea plictisitoarei corvezi a convieţuirii  şi ce poate fi mai trist decât rutina în doi?

■ Un supravieţuitor al avalanşei ucigaşe petrecute în urmă cu aproape 60 de ani într-o micuţă  aşezare austriacă n-a uitat cumplita spaimă de atunci. Îl însoţeşte permanent şi-o povesteşte tuturor. "Pericolul îi face pe oameni mai puternici", îl aud la sfârşit şi, dintr-odată, devin reflexiv. Şi sceptic, fiindcă pericolul te face doar mai şiret, şi nu puternic. Pericolul înseamnă frică, iar frica sapă în permanenţă în interiorul tău. Îţi ascuţi instinctele, animalul din tine stă mereu la pândă, ca nu cumva să te surprindă nepregătit pericolul. Preţuieşti altfel viaţa ori o dispreţuieşti în egală măsură, înciudat că nu-ţi oferă tihna stabilităţii. În perpetua tensiune a stării de veghe n-ai cum să devii puternic, teama ţi-a fisurat deja curajul.

■ "Trupurile se retrăgeau în trupuri, prea tinere pentru a deveni amintiri, prea vechi pentru a nu-şi înţelege frumuseţea", scrie Nina Cassian. Iubirea carnală, cu explozia aceea senzorială de neatins altcumva. Memoria păstrează înălţarea în trăire epidermei aprinse de pasiunea sângelui. Atingi trupul iubit şi i te dăruieşti, rob al acestei memorii de care n-ai cum să scapi. Un fel de cimitir al clipelor ce te vor locui totdeauna.