Chiar suntem un popor de tembeli?

O doamnă din Lugoj, care se recomandă cu carte, aflată la o vârstă care nu mai e jună, îmi sugerează, printr-o epistolă electronică, să nu mă mai omor cu firea (e vorba de prestaţia mea cu pixul) că "e degeaba". Nu ve­deţi, zice ea, că suntem "un popor de tembeli"? În dimineaţa de luni, tre­zindu-mă la Sângeru cu gândul la ar­ti­colul pe care trebuia să-l trimit la Bu­cureşti, deschid la orele 8 televizo­rul pe Antena 3, să văd, zic, ce-o mai fi pe la Împărăţie. O fi căzut Gu­ver­nul, şi-o fi rupt Băsescu vreo coastă, mă rog, ştirile cele mai rapide sunt şti­­rile rele. Aş! Prima ştire care m-a obligat să mă iau cu mâinile de cap e că una, Oana Zăvoranu, care nu e nici academician, descoperitor al re­ţ­­e­­tei antifoame pe planetă, nici pose­soa­re a unor calităţi paranormale, fă­când-o unicat în univers, a leşinat într-un bar. Ştirea e reluată cu dezvol­tări de la faţa locului şi imagini de ar­hi­vă. Bombă de presă bruiată la Sân­ge­ru de clopotul bisericii apropia­te care bate a mort. A mai murit unul as­tă noapte. Cică din neamul lui Ar­va­tu. Bătrân de vreo 50 de ani, şomer, cu vântul care-i şuiera a foame prin bă­­­­tă­­tură. Dumnezeu să-l hodinească în linişte.

Mă las păgubaş cu "tembelizorul". E o vorbă dragă a doctorului Bucur, fost director al Spitalului Floreasca şi una din căpăţânile enciclopedice din Ro­mânia. Dacă tembelismul nostru este real, apoi la desăvârşirea lui con­tri­­buie din plin această sculă "educa­ti­vă" pe care o găseşti în orice casă, ru­­lând neîntrerupt pe programe cu "no­­ră şi soacră", cu şotiile făcute de  iu­­bi­ta unui confecţioner de chiloţi, cu... Majoritatea – abulică, anestezi­a­­­tă, subnutrită – rămâne absentă la su­­­­biectele grave ale naţiunii şi-şi pă­că­­­leşte foamea înghiţind cele mai im­be­­cile producţii de gang, abundente din păcate chiar şi în televiziunile pre­­­tinse cu ştaif. Destul însă. De ce-mi scrie doamna aceea că suntem tem­­beli? Suntem, într-adevăr, po­po­rul cu cea mai scăzută medie de viaţă din Europa, păstorim o agricultură care dă cei mai piperniciţi cartofi, ca me­die a recoltei pe hectar, dăm cel mai puţin porumb şi numărul de vaci a scăzut de la 7 milioane, în ’89, la 1,5 milioane azi, dar să fim şi tem­beli? Avem cele mai mici pensii, cele mai prăpădite salarii şi cele mai ane­mi­ce pusee de revoltă. Dar să fim, în contrapondere, bătând toate clasa­men­tele, cei mai tembeli dintre tembelii lumii? Cum de am ajuns aici?

Emil Cioran, pe care-l citeam cu ne­saţ în tinereţe, mi-a sădit în suflet niş­te otrăvuri. Le-am înghiţit doar ca de­licii de stil şi splendori ale unei minţi gânditoare atinse de nuiaua ge­niu­lui. Spunea Cioran multe rele des­pre poporul lui, pe care-l detesta iu­bin­du-l. Că suntem incapabili de ori­ce gest eroic, scopiţi carevasăzică de ori­ce avânt vitejesc, că n-am dus ni­cio­dată un război de cucerire, că me­reu ne-am lăsat călăriţi. Chiar şi ab­sur­dul este îngăduit popoarelor mari în substanţa firii lor. Adică, să de­clari răz­boi şi să ocupi într-o noap­te Mos­cova sau Casa Albă, cu o ar­ma­tă în iz­me­ne! Noi nu suntem capabili nici de gesturi deplasate. Noi... şi tot aşa. Nu l-am prea luat în serios pe Cioran. Azi mi-l traduce, într-o for­mă mai accesibilă, o doamnă din Lu­goj, care se declară încântată de scri­sul meu, dar mă atenţionează că e de­gea­ba. Românul şi nu Băsescu poar­tă vina blestemului de azi. Băsescu şi Udrea şi toată liota de şme­cheri şi pro­fitori neruşinaţi, care ne-au adus în stadiul de ţară în curs de dis­pariţie, sunt produsele nepu­tin­ţei şi laşităţii na­ţi­onale. E Băsescu vi­novat că e şme­cher şi profitor şi râ­de cu gura pâ­nă la urechi de proşti? Este, dar mai vinovat decât el sunt proş­tii care-l ţin acolo. Iar unii dintre proş­ti au şi câte două universităţi absolvite.

Eram, zilele trecute, într-o casă de ţărani. El şi ea, bătrâni şi bolnavi. O noră cu un plod de şase luni. Un fiu ple­cat în căutare de lucru, dar cu sla­be speranţe să aibă succes. Pe soba de că­ră­midă, cu o plită caldă "că ăla mic e răcit", stă, pe firida centrală, o cană cu portretul imprimat al lui Băsescu, din campania electorală. Sunteţi cu Băsescu? – întreb femeia. Nu suntem, maică, cu nimeni, păcatele noastre. Mă priveşte temător şi schimb su­biectul. Cât pleacă să caute o râş­ni­ţă pe care intenţionam s-o cumpăr pentru Muzeul Pietrei, la care nu con­te­nesc să asud, discut cu cel care m-a adus aici. Am fost un fraier, zice el. Eu n-am prins nimic. S-au dat şi pi­lo­te, unii au pufoaice, s-au dat şi bani. Eram la pădure şi au apucat doar ăi de pe uliţă. Păi e drept? Să ia doar unii? Să înţeleg că data viitoare nu mai ratezi! Nu, zice omul cu năduf. Păi dacă iei plocoane electorale de la Băsescu trebuie să-l votezi, pe el şi pe ai lui. Iar el, conform Constituţiei, nu mai poate candida! Mai dă-o în mă-sa şi de Constituţie că nu moare de grija mea şi nici eu de grija ei. Îl vo­tez şi de două ori dacă dă ceva, ce dacă nu mai are voie?

Suntem, zice frate-meu, Marian, gra­fician cu un desag de premii inter­na­ţionale şi cu o leafă de 450 de lei noi, ca director de cămin cultural, bi­bli­o­tecar şi, pesemne, femeie de serviciu în aceeaşi instituţie, ca ăia din Af­ga­nistan care au comis asasinatele ori­bile de la sediul ONU. Acelaşi nivel de cultură şi civilizaţie. Te înşeli, am zis, citându-l iar pe Cioran. Primi­tivismul criminal al afganilor pleca de la fanatismul religios. Noi n-avem nici un fanatism. Noi suntem miori­ti­ci şi, unii dintre noi, ca Băsescu, şna­pani şi şmecheri. Şmecheria, ca în­­suşire supremă în România, exersată de tineri în baruri şi cartiere, e tot ce amendează lentoarea naţională, con­sistenţa noastră de balegă moale.

Unii, de prin Europa, jenându-se pe­semne, punând în logica demonstraţiei marile scăfârlii pe care le-am produs, nu ne cred tembeli. Încep să ne creadă însă un neam de nimic. Pare măgulitor.