Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Volumul, apărut la începutul deceniului, își propune o teză ambițioasă: imaginea de pe Giulgiu ar fi influențat direct modul în care chipul lui Hristos a fost reprezentat pe anumite monede bizantine.
Pentru a înțelege miza, trebuie pornit de la un fapt istoric esențial: începând cu secolul al VII-lea, în special sub Justinian al II-lea (prima domnie: 685–695), monedele bizantine încep să poarte pe avers chipul lui Hristos. Este un moment de cotitură. Până atunci, monedele erau dominate de figura împăratului; introducerea imaginii lui Hristos marchează o schimbare profundă – împăratul nu mai este doar reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, ci își asumă legitimitatea sub privirea directă a lui Hristos Pantocrator. Totodată, este util de amintit că tipul iconografic al Pantocratorului era deja articulat în arta bizantină anterioară (de pildă icoana de la Sinai, sec. VI), ceea ce sugerează existența unui model vizual premonetar.
Acest gest nu a fost doar unul religios, ci și unul politic. În contextul presiunii expansiunii arabe și al nevoii de consolidare internă a autorității, Justinian II folosește moneda ca instrument de reafirmare a suveranității sacralizate. Împăratul se prezintă implicit ca legiuitor și conducător „sub privirea lui Hristos”, iar moneda devine un mesaj vizual oficial al statului bizantin. Se produce astfel o veritabilă „sacralizare” a monedei: ea nu mai este doar un instrument economic, ci un suport al teologiei politice imperiale. În plan extern, această iconografie a fost percepută și ca o declarație identitară, cu potențial de fricțiune diplomatică în raport cu puterile islamice vecine.
Fanti își construiește argumentul plecând de la aceste emisiuni monetare, în special solidusul lui Justinian II (principala monedă de aur a epocii), precum și monedele ulterioare care repetă tipul iconografic. El analizează trăsăturile feței lui Hristos de pe monede – forma nasului, asimetria pomeților, barba bifurcată, proporțiile ochilor, linia părului – și le compară sistematic cu imaginea de pe Giulgiul din Torino. Cartea include numeroase fotografii, suprapuneri grafice și analize morfometrice, încercând să arate că asemănările nu sunt întâmplătoare. Merită subliniat că imaginea de pe Giulgiu nu este o „fotografie” în sens modern, ci o amprentă cu zone de ambiguitate; prin urmare, fidelitatea antropometrică a comparațiilor are limite metodologice inerente.
Metodologic, autorul combină analiza vizuală tradițională cu instrumente de tip statistic și probabilistic – o abordare neobișnuită în studiul iconografiei medievale. Deși această metodă adaugă o dimensiune inovatoare cercetării, majoritatea istoricilor artei privesc cu rezervă aplicarea statisticii la analiza stilistică, mai ales în cazul unor reprezentări monetare cu grad limitat de detaliu și relief. Argumentul central al lui Fanti este că anumite trăsături, considerate „neobișnuite”, ar fi prea specifice pentru a fi pur convenționale și ar indica existența unui model preexistent. Criticii săi susțin însă că nivelul de stilizare al gravurii monetare nu permite comparații morfometrice pe deplin verificabile, iar concluziile rămân dificil de replicat independent.
Un element suplimentar al analizei este studiul tehnic al gravurii monetare. Gravorii bizantini foloseau matrițe pentru a reproduce chipul lui Hristos, ceea ce înseamnă că fiecare detaliu – de la linia părului la proporțiile feței – era intenționat și transmis constant. Persistența unor trăsături pe parcursul mai multor domnii indică procese de standardizare atelieristică; dacă a existat sau nu un prototip material unitar rămâne o chestiune deschisă. Totuși, trebuie avut în vedere că variabilitatea atelierelor, gradul de uzură al matrițelor și calitatea execuției introduc fluctuații; constanța unor trăsături nu implică în mod necesar derivarea dintr-un singur tipar material.
Cartea nu se limitează la emisiunile lui Justinian II. Fanti urmărește evoluția iconografiei lui Hristos în Bizanț, discutând perioada iconoclastă, restaurarea icoanelor și procesul de consolidare a tipului Pantocrator. Dacă primele monede ar fi utilizat un model inspirat dintr-o relicvă venerată, iconoclasmul ar fi întrerupt oficial această tradiție la nivel imperial. Totuși, distrugerea imaginilor nu a fost uniformă, iar în provincii sau în afara controlului strict al Constantinopolului au continuat să circule reprezentări sacre. De asemenea, iconoclasmul a privilegiat formule textuale și simbolice pe suporturi oficiale, fără a elimina complet încărcătura teologică. Deși monedele din perioada iconoclastă recurg preponderent la formule simbolice și textuale, această situație nu anulează integral memoria vizuală anterioară; totuși, la nivel oficial, iconoclasmul marchează o discontinuitate reală în reprezentarea figurativă.
În acest context merită menționată tradiția Mandylionului de la Edessa, imagine considerată „nefăcută de mână” (acheiropoietă), transferată la Constantinopol în secolul al X-lea. Tradiția Mandylionului a fost invocată în explicarea uniformizării timpurii a chipului lui Hristos, însă această legătură rămâne ipotetică; standardizarea este, cel mai probabil, rezultatul canonizării atelieristice a tipului Pantocrator. Trebuie însă precizat că identificarea Mandylionului cu Giulgiul este o ipoteză minoritară în cercetarea contemporană nu un fapt stabilit. În plus, istoricii artei disting între tradiția imaginilor acheiropoiete și dezvoltarea independentă, în atelierele bizantine, a tipului Pantocrator. Standardizarea chipului lui Hristos poate fi explicată prin convergența acestor tradiții, nu neapărat prin filiația directă dintr-o singură relicvă.
Un alt aspect esențial este circulația monetară. Monedele bizantine ajungeau până în Balcani, Caucaz, Rusia Kieveană și Orientul Apropiat, funcționând ca vehicule de transmitere vizuală a chipului lui Hristos. În acest sens, ele pot fi considerate printre primele reproduceri oficiale de stat ale unui portret sacru – nu primele imagini ale lui Hristos în mod absolut, întrucât reprezentări murale și icoane circulau deja anterior, ci primele emisiuni garantate și difuzate sistematic de autoritatea imperială. Această circulație transfrontalieră a contribuit la stabilizarea unui „tip” recognoscibil, fără a exclude adaptările locale.
Fanti subliniază și dimensiunea politică și religioasă a imaginilor monetare: chipul lui Hristos conferă legitimitate împăratului și simbolizează autoritatea divină asupra imperiului. Monedele nu erau doar instrumente economice, ci și mediatori vizuali între divinitate și supuși. Combinația dintre iconografia cristologică și titulatura imperială amplifică mesajul dublu – teologic și jurisdicțional – al statului. Această funcție, combinată cu circulația largă, transformă emisiunile monetare într-un instrument de consolidare a ideologiei imperiale și a cultului divin.
Din punct de vedere academic, reacțiile sunt mixte. Ipoteza influenței directe a Giulgiului asupra emisiunilor monetare rămâne o poziție marginală în cadrul istoriei artei bizantine. Majoritatea specialiștilor explică standardizarea chipului lui Hristos prin convenții atelieristice, tradiții teologice și circulația modelelor iconografice, fără a recurge la necesitatea unui prototip material unic. În acest context, teza lui Fanti trebuie citită ca o contribuție interpretativă îndrăzneață, dar contestabilă, nu ca o concluzie stabilită.
Un merit incontestabil al volumului este amploarea documentării. Autorul oferă un catalog consistent de monede, imagini mărite și comparații grafice, ceea ce îl face util și ca instrument vizual pentru studiul iconografiei monetare. Pentru colecționari și pasionați de numismatică bizantină, lucrarea poate fi atractivă tocmai prin această combinație între istorie, artă și mister religios.
În plan mai larg, cartea ridică o întrebare fascinantă: cât de mult poate o relicvă – reală sau percepută ca atare – să modeleze reprezentarea oficială a divinității într-un imperiu? Dacă ipoteza lui Fanti ar fi validă, monedele bizantine ar deveni nu doar instrumente economice și simboluri politice, ci și purtătoare ale unei imagini considerate autentice a lui Hristos. Chiar și în absența validării acestei ipoteze, studiul iluminează mecanismele prin care autoritatea politică negociază, adoptă și standardizează un arhetip vizual sacru.
Byzantine Coins Influenced by the Shroud of Christ este, în cele din urmă, o lucrare situată la granița dintre cercetare științifică și interpretare teologică. Nu este o carte lipsită de controverse, dar tocmai această poziționare o face relevantă pentru dezbaterea contemporană asupra formării arhetipului vizual al lui Hristos în cultura europeană.
Citește pe Antena3.ro
