Ciberneticul Şumudică a fost spart la fişiere

Craiovenii s-au prezentat la Ti­mi­şoa­ra ca nişte băieţi buni ce sunt. Fra­gezi, dezosaţi, curăţaţi atent de cine ştie ce zgârciuri ale vreunui eventual orgoliu. Ce să mai vorbim. Nişte tru­fandale numai bune de flencăit fără efort de uhrinişti, gurmanzi la­comi care s-au declarat ghiftuiţi abia spre felul patru. Până şi încăpătorul M­a­­rian Iancu era marcat după meci de o saţietate leneşă. Stare în care a re­­nunţat la zbaterea agresivă cu care ne obişnuise. De această dată, patro­nul Timişoarei şi-a petrecut siesta ora­­torică în mângâieri filozofice despre fo­t­bal şi despre cum trebuie gestio­nat succesul când eşti exa­gerat de ca­pabil.

De cealaltă parte, salariaţii umi­lin­ţei s-au scos care cum au putut. Adrian Mititelu, mai de sus, ca şef de sală ce este, a pozat din nou în victima inocentă a unor perverşi sus-puşi care n-ar avea altă treabă decât aceea de a-i distruge reputaţia de inteligent cusur. Adrian Mititelu con­sideră că este lucrat la interes de nişte sforari or­dinari şi le promite acestora o crun­tă răzbunare. Fiindcă toate de­ciziile care deocamdată i se îm­potrivesc "sunt definitive, dar nu sunt irevocabile" (?!). Singurul sprijin al în­casa­torului inocent vine dinspre cel cu care s-a dotat ca antrenor. Numai că de această dată, Nicolo a fost mai mult picolo. Pus să măture resturile de la dezmăţul timişorenilor prin scuze uşuratice rău de tot. Nicolo Napoli identifică nişte pauze de efort ale timişiorenilor pe fondul cărora Cariova ar fi realizat vreo zece minute de joc bun. Meci frumos, atmosferă frumoasă şi doar vreo patru faze fixe din care Universitatea a încasat trei goluri. Al patrulea, dar probabil cel decisiv, a urmat unei erori de arbitraj. Abia ca supliment se adaugă faptul că echipa este demoralizată şi re­si­m­te indisponibilităţile pa­tronale ale lui Găman şi Băr­bo­ianu. Arăturile adânci de primăvară nu cad doar în sarcina oltenilor. Şi giuleştenii sapă la greu prin gropile fotbalului în căutarea unor spioni care ar fi spart fişierele de competenţă ale ciberneti­cului Şumudică. Fiind­că altfel, adică fără trădare, Şumi l-ar fi executat pe Andone chiar şi mai rău decât a făcut-o în meciul din turul campionatului. Jocul de-a hoţii şi vardiştii practicat de giuleşteni acuză o copilărie neterminată la vremea ei. Este posibil ca Daniel Pancu să fi vorbit în vestiarul echipei despre trădare. Este posibil ca Pancone să fi folosit pretextul unei discuţii la mişto cu Măr­găritescu pentru a-şi motiva revolta generată de neputinţa echipei. Dar este imposibil ca un om cu mintea întreagă să creadă cu adevărat că remiza giuleştenilor ar fi fost cauzată de cine ştie ce acţiuni de spionaj strategic. Fiindcă, în primul rând, nu ai ce spiona. Trebuie să fii mult prea mincinos pentru a aborda subiectul strategiilor sofisticate într-un fotbal atât de cotonog cum este fotbalul nostru. Apoi, antrenorii, dacă sunt capabili, schimbă din mers. Mută, precum şahiştii, pe tot parcursul meciului. Dacă Andone ar fi avut cumva cheia blocării lui Şumudică, Şumudică se putea orienta, dacă avea imaginaţia necesară, către o altă intrare. Nu neg în totalitate posibi­litatea de a trăda. Dar trădarea este în fotbalul nostru o chestiune de tarabă. Are preţ şi este ieftină. Spionajul şi lucrarea inteligentă pot viza doar industria de vârf adiacentă fotbalului. Ceea ce, la noi, nu este cazul.

Scandalul trădării de la Rapid ne duce cu gândul la strategii de altă natură. Din momentul în care Dinu Gheorghe, om cu mintea la purtător, alimentează subiectul fără a-l valida putem înţelege alte subtilităţi ale acestui joc. Putem înţelege că, de fapt, avem de-a face cu o încercare de a se lucra discret la influenţarea lui Costin Lazăr, fabricat ca suspect al trădării, pentru ca acesta să semneze cu Rapidul pe o sumă convenabilă conducerii. Şi, atunci, jocul capătă într-adevăr valenţele unei făcături cu pronunţat specific local.