Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Craiovenii s-au prezentat la Timişoara ca nişte băieţi buni ce sunt. Fragezi, dezosaţi, curăţaţi atent de cine ştie ce zgârciuri ale vreunui eventual orgoliu. Ce să mai vorbim. Nişte trufandale numai bune de flencăit fără efort de uhrinişti, gurmanzi lacomi care s-au declarat ghiftuiţi abia spre felul patru. Până şi încăpătorul Marian Iancu era marcat după meci de o saţietate leneşă. Stare în care a renunţat la zbaterea agresivă cu care ne obişnuise. De această dată, patronul Timişoarei şi-a petrecut siesta oratorică în mângâieri filozofice despre fotbal şi despre cum trebuie gestionat succesul când eşti exagerat de capabil.
De cealaltă parte, salariaţii umilinţei s-au scos care cum au putut. Adrian Mititelu, mai de sus, ca şef de sală ce este, a pozat din nou în victima inocentă a unor perverşi sus-puşi care n-ar avea altă treabă decât aceea de a-i distruge reputaţia de inteligent cusur. Adrian Mititelu consideră că este lucrat la interes de nişte sforari ordinari şi le promite acestora o cruntă răzbunare. Fiindcă toate deciziile care deocamdată i se împotrivesc "sunt definitive, dar nu sunt irevocabile" (?!). Singurul sprijin al încasatorului inocent vine dinspre cel cu care s-a dotat ca antrenor. Numai că de această dată, Nicolo a fost mai mult picolo. Pus să măture resturile de la dezmăţul timişorenilor prin scuze uşuratice rău de tot. Nicolo Napoli identifică nişte pauze de efort ale timişiorenilor pe fondul cărora Cariova ar fi realizat vreo zece minute de joc bun. Meci frumos, atmosferă frumoasă şi doar vreo patru faze fixe din care Universitatea a încasat trei goluri. Al patrulea, dar probabil cel decisiv, a urmat unei erori de arbitraj. Abia ca supliment se adaugă faptul că echipa este demoralizată şi resimte indisponibilităţile patronale ale lui Găman şi Bărboianu. Arăturile adânci de primăvară nu cad doar în sarcina oltenilor. Şi giuleştenii sapă la greu prin gropile fotbalului în căutarea unor spioni care ar fi spart fişierele de competenţă ale ciberneticului Şumudică. Fiindcă altfel, adică fără trădare, Şumi l-ar fi executat pe Andone chiar şi mai rău decât a făcut-o în meciul din turul campionatului. Jocul de-a hoţii şi vardiştii practicat de giuleşteni acuză o copilărie neterminată la vremea ei. Este posibil ca Daniel Pancu să fi vorbit în vestiarul echipei despre trădare. Este posibil ca Pancone să fi folosit pretextul unei discuţii la mişto cu Mărgăritescu pentru a-şi motiva revolta generată de neputinţa echipei. Dar este imposibil ca un om cu mintea întreagă să creadă cu adevărat că remiza giuleştenilor ar fi fost cauzată de cine ştie ce acţiuni de spionaj strategic. Fiindcă, în primul rând, nu ai ce spiona. Trebuie să fii mult prea mincinos pentru a aborda subiectul strategiilor sofisticate într-un fotbal atât de cotonog cum este fotbalul nostru. Apoi, antrenorii, dacă sunt capabili, schimbă din mers. Mută, precum şahiştii, pe tot parcursul meciului. Dacă Andone ar fi avut cumva cheia blocării lui Şumudică, Şumudică se putea orienta, dacă avea imaginaţia necesară, către o altă intrare. Nu neg în totalitate posibilitatea de a trăda. Dar trădarea este în fotbalul nostru o chestiune de tarabă. Are preţ şi este ieftină. Spionajul şi lucrarea inteligentă pot viza doar industria de vârf adiacentă fotbalului. Ceea ce, la noi, nu este cazul.
Scandalul trădării de la Rapid ne duce cu gândul la strategii de altă natură. Din momentul în care Dinu Gheorghe, om cu mintea la purtător, alimentează subiectul fără a-l valida putem înţelege alte subtilităţi ale acestui joc. Putem înţelege că, de fapt, avem de-a face cu o încercare de a se lucra discret la influenţarea lui Costin Lazăr, fabricat ca suspect al trădării, pentru ca acesta să semneze cu Rapidul pe o sumă convenabilă conducerii. Şi, atunci, jocul capătă într-adevăr valenţele unei făcături cu pronunţat specific local.
Citește pe Antena3.ro
