Cimitirul

Caţiva din culturalii cu un rost mai mult decat dubios in redacţiile, editurile şi in ministerul unde erau angajaţi inainte de '89 ar fi trebuit să fie morţi de mult.

Caţiva din culturalii cu un rost mai mult decat dubios in redacţiile, editurile şi in ministerul unde erau angajaţi inainte de '89 ar fi trebuit să fie morţi de mult. Dar sunt vii şi bine mersi şi azi. Cand nişte infiltraţi ai Securităţii nu puteau fi acoperiţi complet, ei erau "legendaţi" cu o poveste macabră şi induioşătoare. Cum ar fi aceea că suferă de o boală nevindecabilă şi că au zilele numărate. Unul din aceştia pleca mereu in Italia zicand că are cancer de stern, iar cand se intorcea era atat de ameliorat incat puteai să crezi că soluţia pentru cancer era un dus-intors pană la Roma şi un tur prin magazinele cu blugi ieftini de pe acolo. Cand lua la rand birourile editurii ca să-şi plaseze blugii aduşi din săptămana de "tratament", colegii il priveau cu ochii mari de milă, insă şi cu un dram de lehamite: bietul de el avea să fie ingropat curand, şi lui ii ardea de bişniţă! M-am interesat in mai multe randuri cum se mai simţea, intrucat imi era redactor la o carte şi mă temeam că-mi rămane cartea fără redactor, dar vestea că se simţea binişor, in loc să mă bucure, imi producea o stare de frustrare neancercată incă pană atunci. Nu-i deloc uşor să ai de-a face cu un om la care te uiţi ca la un mort, şi el să se uite la randu-i la tine ca la un dobitoc. Intr-o vreme, numărul celor despre care se vorbea că au o boală, al cărei nume era preferabil să nu fie pomenit, a crescut. "Legendarea", cand trebuia să umpli editurile, presa, televiziunea şi Ministerul Culturii cu ofiţeri acoperiţi, devenea o treabă de rutină: mergi cu ce a mai mers, ii faci pe toţi muribunzi. Prezenţa, iminenţa morţii le taie colegilor cheful de a-şi pune intrebări cu răspunsul la vedere. Şi ce dacă-i spion - zic ei - e om ca noi toţi, moare şi el ca oricare om. Partea proastă in toată povestea era că nici unul din cei despre care circula zvonul că erau cu un picior in groapă nu dădea semne că l-ar muta in groapă şi pe celălalt. Ba dimpotrivă, şi-l scoteau din cand in cand din groapă pe primul, ca să poată pleca fără să li se ceară socoteală la locul de muncă, acolo unde-i trimiteau şefii lor adevăraţi, la Roma sau la Vaslui. Despre o femeie care lucra de o veşnicie la Secţia scrisori mi s-a spus chiar din prima zi de angajare că are o boală la plămani, care nu iartă. Ideea că boala ei nu ierta m-a ţinut permanent la distanţă de persoană. Şi nu atat de persoană, cat de biroul unde lucra, de ocupaţiile ei. Legenda o apăra de curioşi. Femeia a murit, dar douăzeci şi cinci de ani mai tarziu. Ce-i interesant e că, şi după 25 de ani, tot la cauza aceea mincinoasă m-am gandit. Vezi, adică, fusese ceva, ceva adevărat. Iar ce-i şi mai interesant e că, să fi trăit şi azi, tot cu milă creştină aş fi privit-o. Ca pe un om care trebuia să fie mort de treizeci de ani, şi el săracul mai trăia fără să fie conştient de ce-i fusese sortit.