Cînd nu de salarii este vorba...

Multe controverse s-au consumat la întîlnirile tripartite guvern-sindicate-patronate asupra convenirii unor noi niveluri, mai ridicate, ale salariului minim. Dacă este luată ca reper productivitatea globală a muncii (la nivelul PIB), atunci există loc mult pentru creşteri salariale, întrucît în România, ca în orice ţară bananieră şi spre deosebire de ţările capitaliste mature din Vest, spre salarii se îndreaptă o mult mai mică parte din PIB, în detrimentul profiturilor, care iau caimacul.

Multe controverse s-au consumat la întîlnirile tripartite guvern-sindicate-patronate asupra convenirii unor noi niveluri, mai ridicate, ale salariului minim. Dacă este luată ca reper productivitatea globală a muncii (la nivelul PIB), atunci există loc mult pentru creşteri salariale, întrucît în România, ca în orice ţară bananieră şi spre deosebire de ţările capitaliste mature din Vest, spre salarii se îndreaptă o mult mai mică parte din PIB, în detrimentul profiturilor, care iau caimacul. Dacă însă este luată ca reper productivitatea muncii din industrie, cea utilizată pînă acum, sînt cam depăşite posibilităţile de mărire a salariilor în cazul în care se ţine cont de creşterile de productivitate din ultimii doi ani, în timp ce în cazul luării în considerare a creşterilor de productivitate a muncii la scara ultimului deceniu mai există serioase rezerve pentru majorarea salariilor. De asemenea, dacă se ia ca reper productivitatea muncii din industrie, sector care ca nucleu al economiei reale este izvorul productivităţii efective a muncii, resursele de creştere a salariilor sînt aproape epuizate, deşi este nedrept de a lega evoluţiile salariale din atîtea sectoare ale economiei de cele dintr-un sector ignorat, marginalizat şi chiar desconsiderat în România actuală. Nu discutăm aici de ce şi cum, spunem doar din păcate! În schimb, dacă se ia ca reper productivitatea zisă "globală" a muncii, adică pe ansamblul economiei, potenţialul de creştere a salariilor este imens, pur şi simplu pentru că în România creşterea economică nu este obţinută în sectorul real al economiei, ci în sectoare redistributive şi speculative.

Problema este că, avînd în vedere realităţile economice actuale, toate aceste socoteli sînt lipsite de obiect tocmai în legătură cu ceea ce a reprezentat tema de controversă, respectiv corelarea creşterilor salariale cu creşterile de productivitate a muncii pentru a nu reinflama inflaţia. Desigur, creşterile de salarii au un posibil impact inflaţionist. Dar, în condiţile actuale, prin comparaţie cu efectele creditării fără noimă şi fără limite, nu reprezintă mai mult decît adăugarea unei biete lanterne într-o cameră deja iluminată de cîteva zeci de becuri de 100 W. Trebuie spus clar. În România, presiunile inflaţioniste sînt imense – şi cei care se tem de ele, în frunte cu responsabilii Băncii Naţionale, au motivaţii cu totul şi cu totul justificate – dar acestea nu vin de la creşterile de salarii, ci de la masivele dezechilibre din economie, dominate de prăpastia dintre consum şi producţie pe plan intern şi dintre importuri şi exporturi pe plan extern, ambele alimentate de creşterea aiuritoare a creditului de consum, care învolburează cererea agregată fără o acoperire suficientă a producţiei. Dacă producţia ar ţine cît de cît pasul cu creşterea cererii agregate, alimentată provocator de expansiunea creditului, am avea o creştere economică sănătoasă şi o economie care s-ar dezvolta. Şi n-ar exista probleme. Aşa însă avem de-a face cu o creştere economică total nesănătoasă, care nu duce la dezvoltare, ci la dezarticularea economiei. Şi care are efecte cu atît mai negative cu cît este mai alertă.

O majorare de genul celei convenite în salariul minim nu atrage absolut nici o nouă presiune asupra cererii agregate în economie, pur şi simplu pentru faptul că extrem de puţini sînt aceia care mai sînt plătiţi la nivelul salariului minim. Dar chiar şi cu efectele derivate ale creşterii convenite a salariului minim, impactul asupra cererii agregate – cea care determină presiunile inflaţioniste în condiţiile neacoperirii ei într-o proporţie copleşitoare de către producţia internă – vor fi minime. Oricum, acestea apar pur şi simplu derizorii în raport cu multiplicarea pe care o produce la nivelul cererii creditul, îndeosebi şi direct cel de consum. Numai într-o lună – în iunie, pentru care există date – creditul a adăugat peste un miliard euro volumului cererii agregate.
Aşa, doar spre comparaţie!