Cine este România pentru mine

Nu sângele îmi spune cine este România pentru mine. Are şi el partea lui de contribuţie, dar nu una decisivă. Nici pe ce-mi spun ochii nu mă bizui până la capăt. Ca să aflu cine este România pentru mine, îmi folosesc mintea doar în rol de consultant. Răspunsul mi-l dă de fiecare dată inima. Ea este cea  care-mi spune şi ce este şi cine este România pentru mine. Înainte de a fi o ţară, este o stare. O stare de îndrăgostire fără de care n-aş şti la ce poate fi bun sângele şi nu m-aş pricepe ce întrebuinţare să dau gândurilor şi ochilor.

Pentru ca totul să fie foarte clar, din punctul de vedere al inimii mele, singurul care contează în ce mă priveşte, se cuvine să spun cine nu este deloc România pentru mine. Şi nu este niciunul dintre guvernele ei. Tot aşa, preşedintele actual, ca şi cel de dinainte, faţă de care am comis vreme îndelungată eroarea de a manifesta o simpatie nemeritată. Deloc, dar deloc nu este România pentru mine elita dreptace care a azvârlit de pe meterezele culturii certificate de bonitate morală spre cei ce i se gudură la picioare, pe ceilalţi împroşcându-i cu cinismul indiferenţei ei trufaşe.

Cine nu este în mod fundamental România pentru mine. Bunăoară, imnul de stat, chiar dacă atunci când îl aud mă simt pătruns până la temeliile sufletului. Apoi, drapelul cu cele trei culori, deşi îmi vine să mor de dragul fiecăreia dintre ele, dar prea mulţi ipocriţi se înfăşoară în drapelul acesta pentru a se vedea cât de mult îşi iubesc ei patria, şi pentru a transmite public avertismentul că orice încercare de a-i pune la punct este o atingere adusă însemnelor naţionale. După care trecutul. Fiindcă vreau, dar vreau până la lacrimi, să începem în fine să ne legitimăm cu prezentul. Apoi prezentul, pentru că mi se pare că prea se folosesc abuziv de el cei cărora le pute al dracului de tare trecutul. Apoi viitorul, deoarece şi-a făcut prostul obicei de a fugi tot timpul de noi, românii.

Pentru mine, România este, în chip esenţial şi definitiv, pământul care acoperă oasele părinţilor mei. Şi este pământul de sub unghiile celor ce duc viaţa grâului şi a pâinii mai departe, deşi le este tot mai greu şi ei sunt tot bătrâni şi mai singuri. Şi mai este statuia de carne, încă vie şi încă interesată de viaţa amăgitoare din jur, a lui Petre Mocanu, prietenul cel mai bun al tatei, care stă, orb, pe un scăunel la poartă, întrebându-se ce-o mai fi făcând câmpul şi pe unde or fi umblând anii cei tineri ai existenţei sale. Şi mai este nechezatul câte unui cal ce vine mai degrabă din amintire decât din realitatea imediată. Şi mai este fântâna cu cumpănă pe care am văzut-o recent în apropiere de Dunăre. Şi mai este steaua lui Eminescu, care-i luminează şi pe drepţi şi pe strâmbi de sus, fără să dea semne că s-ar stinge vreodată, deşi unii îi prevăd în chip mincinos asfinţitul. Şi mai este bucuria de  a mă fi născut în aceeaşi localitate cu filozoful Constantin Noica. Şi mai este palestinianul Raed Arafat. Şi mai este profesorul băimărean Petru Dunca, al cărui suflet întrece în frumuseţe Maramureşul natal. Şi mai este ziarul acesta la care scriu.  Şi mai este familia Gherman, Florica şi Oanea, din Sântana ­ Arad, despre care am crezut de cum am văzut-o, şi cred în continuare, că există pe lume ca eu să pot să-mi închipui că n-am rămas chiar de tot fără bunici. Şi mai este mătuşa Aritina prin mijlocirea căreia primesc scrisorile pe care mama mi le trimite din cer.  

Dar înainte şi mai mult decât toate, este fereastra unei case de ţară. Înăuntru arde focul în sobă. Cineva, poate chiar eu, aşteaptă înfrigurat să vină colindătorii. Faptul că începe să ningă este semnul cel mai clar că ei or să vină. Te rog să fii acasă, Românie! Cu toate lacrimile, cu toate gândurile şi cu toate nădejdile mele, te rog, de aici, de la fereastra aceasta, să fii!