Cine ne poate apăra de noi înşine?

Un tânăr l-a înjunghiat şi l-a ucis pe altul ”din cauza unei fete”, auzim la televizor. Altul şi-a dezlănţuit furia din cauza unui cuvânt nefericit. Un tânăr şi-a agresat profesorul, un profesor a bătut un copil, un tată şi-a violat fetiţa. Ce ne facem, ne întrebăm, ce se întâmplă cu educaţia, cine ne poate apăra de noi înşine, ce sisteme sociale, cât ar fi ele de perfecte, de cosmetizate, pot vindeca ”slăbiciunile omeneşti”? Civilizaţia umană a inventat lacăte, zăvoare puternice, uşi imbatabile, a creat sisteme de intervenţie, a înarmat poliţia şi a înăsprit pedepsele, dar violenţa nu a încetat, agresivitatea n-a intrat într-o remisie notabilă, răul şi-a schimbat doar formele de manifestare. Educaţia – în forma pe care o acceptăm azi – nu suflă o vorbă despre caracterul omului şi despre puterea sa de a-şi modela acest caracter. Despre suflet, despre minte, despre instinct, despre pulsiuni, despre spirit nu prea auzim vorbindu-se la şcoală, ele nu intră în preocupările prioritare ale educaţiei şi pentru că nu se întâmplă asta, plătim un preţ greu.

Dacă un tânăr l-a ucis pe altul ”din cauza unei fete”, haideţi să analizăm în profunzime, să vedem ce înseamnă asta? Tânărul era gelos. Tânărul era incapabil să accepte pierderea iubitei, separarea de ea. Tânărul îl ura pe cel care ”i-a luat” ceva, nu un lucru, ci o iubită, o fiinţă liberă, la rândul ei, capabilă să aleagă dacă-şi doreşte un om sau altul lângă ea. Să ne imaginăm acum că acest tânăr ar fi fost educat invers, la interior, nu în spiritul posesivităţii, al mândriei, al orgoliului şi al aparenţelor lumii materiale. Dacă el ar fi fost învăţat că orice fiinţă umană are libertate de alegere, nu şi-ar mai fi distrus propria libertate şi nu ar mai fi păstrat în conştiinţă păcatul de a fi luat viaţa altui om. Dacă el ar fi fost educat în spiritul iubirii şi ar fi ştiut că gelozia nu-i iubire, nu-i altceva decât o neînţelegere a ceea ce este şi poate fi dragostea, în clipa în care ar fi simţit gelozia el ar fi lucrat asupra acestei stări în el însuşi. Gelozia e o dezordine emoţională, care creşte pe măsură ce percepţia mentală greşită care a creat-o continuă să vieţuiască în interiorul omului. Percepţia obişnuită, practicată pe scară largă, privind iubirea, e opusă celei pe care ne-a adus-o Isus acum 2000 de ani, iar cauza adevărată a răului este, cred eu, tocmai faptul că nu ştim ce este cu adevărat iubirea. Violenţa, agresivitatea, ura, gelozia, invidia, dorinţa de a face rău în numele dreptăţii, a adevărului sau a unor scopuri nobile, dorinţa de a face rău chiar fără nici un scop, toate sunt manifestări diferite ale lipsei de iubire. Fără iubire şchioapătă caracterul, fără iubire se întunecă raţiunea, fără iubire omul nu cunoaşte puterea care ţine acest univers într-o mână, căci el se bizuie pe forţa pumnului, a armelor, a puterii de influenţă etc, adică pe puterea ”slabă” şi distructivă a Eului omenesc. Nimeni n-ar ucide dacă s-ar baza pe iubirea lui Dumnezeu în faţa pierderii, a căderii şi a suferinţei şi cu toţii am avea de câştigat, căci iubirea este smerită, înţelegătoare şi visează numai la binele tuturor. Pentru noi iubirea e suferinţă, gelozie, durere, nesiguranţă şi-i deziluzie, nu pentru că asta ar fi iubirea, ci pentru că nu avem conştiinţa trează, iar fără iubire plutim în întunericul propriilor erori de gândire. Din inconştienţă ţâşneşte violenţa, din conştienţă vine iubirea; de aceea, educaţia trebuie să vizeze lumea noastră interioară, înţelegerea a ceea ce înseamnă iubirea, libertatea de alegere şi, mai ales, înţelegerea faptului că un caracter puternic şi bun nu-i un dat, ci o construcţie a noastră, care se fortifică pe măsură ce ne controlăm slăbiciunile.