Cine se teme de Parlament?

Vanatoarea de presa, care face deliciul publicului, dupa parlamentari agramati, chiulangii, urmarind propriile lor interese, e deturnata de la scopul real de a face curatenie in clasa politica si devine mijloc de denigrare a institutiei Parlamentului. Caci exista o realitate. Oamenii, care compun Parlamentul, cei alesi de popor sa-i reprezinte, sunt diferiti.

Motto: "Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sant" (Nichifor Crainic)

De cele mai multe ori, atunci cand intre speranta si realitate, intre ideal si concret, intre teorie si practica, intervine o mare discrepanta, lucrurile devin foarte greu de inteles.

Ne-am dorit democratia, am tanjit dupa ea, am luptat sa o obtinem, fiecare dintre noi am incercat sa aflam cat mai multe despre ea si aceasta dorinta de cunoastere a fost primul pas - probabil hotarator - spre democratie. Caci, fara a apela la definitii savante, democratia inseamna intai de toate sa intelegi si sa afirmi liber ceea ce intelegi, sa crezi intr-un dialog continuu si benefic cu cei ce inteleg si cred altfel. Democratia dialogului este si democratia hotararilor, a deciziilor. Decizii care apartin tuturor si care sunt luate intr-un for al dialogului, al confruntarii de idei, uneori al consensului sau al compromisului. Decizii care se iau de catre toti cei care isi exprima parerea prin cei trimisi anume de ei sa o faca. Democratia este astfel intelepciunea poporului, dorinta si vointa lui reunite sub cupola institutiei pe care statele moderne o numesc Parlament.

Tanjind dupa democratie am tanjit dupa un Parlament real al dezbaterii care sa ia locul marionetei totalitare a votului unanim rostit de un partid unic.

La putini ani de la momentul cand am inceput sa realizam adevaratul Parlament democratic asistam la un fenomen uluitor.

Sondaje de opinie - de data aceasta amar de reale - situeaza credibilitatea Parlamentului, a institutiei fundamentale a democratiei - nu a componentilor sai - la cele mai scazute cote.

Orice eveniment a devenit un prilej public de critica si chiar anatemizare a Parlamentului. Cand o anume lege nu a fost adoptata imediat, asa cum a fost propusa de guvern, Parlamentul este vinovat pentru ca discuta prea mult. Nu pentru ca a muncit sa faca o lege buna, ci pur si simplu, pentru ca discuta prea mult. Daca sunt prea multe si prea incalcite legi tot Parlamentul este de vina, cu toate ca imensa lor majoritate se pronunta asupra unor ordonante impuse de guvern.

S-a ajuns ca primul-ministru, D-l Calin Popescu Tariceanu, sa-si justifice - chiar in Parlament - impunerea unei vointe unilaterale prin asumarea raspunderii din dorinta de a nu o vedea modificata de cei care urmeaza sa si suporte consecintele.

Vanatoarea de presa, care face deliciul publicului, dupa parlamentari agramati, chiulangii, urmarind propriile lor interese, e deturnata de la scopul real de a face curatenie in clasa politica si devine mijloc de denigrare a institutiei Parlamentului. Caci exista o realitate. Oamenii, care compun Parlamentul, cei alesi de popor sa-i reprezinte, sunt diferiti. Unii sunt agramati, unii sunt chiulangii, unii isi folosesc nedemn pozitia pentru satisfacerea propriilor interese. Dar nu toti si nici macar atati cat sa zdruncine increderea in institutia Parlamentului, asa cum, surprinzator, se doreste.

Alegandu-si reprezentantii electoratul se poate insela sau putea fi inselat cu privire la o persoana sau alta, dar nu se poate insela cu privire la toti.

S-a ajuns prin acest mecanism de discreditare sistematica a Parlamentului la situatia paradoxala ca populatia sa se dezica de cei pe care tot ea i-a ales, ca speranta intr-o institutie democratica sa fie inlocuita cu dorinta desfiintarii ei.

Pe acest fond intervin cele mai fanteziste propuneri ce se prezinta ca ademenitoare. Sa fie suprimata o Camera a Parlamentului, deci sa nu mai existe o cenzura a posibilelor greseli, si sa se reduca numarul parlamentarilor, deci sa se reduca proportia de reprezentare a electoratului. Sa se treaca la votul uninominal, adica sa fie alesi tot cei care sunt cunoscuti pana acum, nu tineri necunoscuti, care nici nu au cu ce sa-ti sustina o campanie electorala, uitandu-se ca existenta partidelor ce propun actualele liste reprezinta si ea o cucerire fundamentala a democratiei.

Cine se teme totusi de Parlament?

O istorie tragica, din care am invatat multe si pe care nu am dori-o repetabila, avertizeaza ca discreditarea urmata de dizolvarea Parlamentelor in Italia, Germania si Romania anilor ’20-’40 ai secolului trecut au provocat un dezastru. Nu pot si nu vreau sa merg cu gandul asa departe. Dar ma gandesc la situatia derizorie a Parlamentelor acelor state pe care astazi le numim "lumea a treia".

Daca un guvern temporar, ales de Parlament, vrea cu astfel de mijloace sa-si impuna autoritatea si credibilitatea pe care nu si le poate dobandi altfel exista o stare de pericol pentru democratie.

Dar democratia se poate apara prin institutiile ei, partidele politice si presedintele tarii. Daca nici acestea nu o fac ne asezam linistiti in "lumea a treia".

Ma mira ca nimeni, nici chiar inalte oficialitati europene, nu au gandit pana acum ca un element esential al integrarii intr-o Europa democratica este credibilitatea Parlamentului.

Cine se teme de Parlament se teme de vointa electoratului, se teme de fapt de democratie.