Cine toarnă gaz pe foc, să nu se mire după aceea!

Cu riscul de a surprinde, pe unii sau pe alţii, rămân la părerea că plecarea din această lume a lui Corneliu Vadim Tudor a fost pentru anumite persoane exact ca o hârtie de turnesol.

Pentru că, aşa după cum hârtia de turnesol determină caracterul acid sau bazic al diverselor substanţe, tot aşa, moartea fulgerătoare a Tribunului i-a determinat pe unii dintre cei care au, încă, un anumit loc în viaţa noastră publică să facă nişte gesturi sau declaraţii publice care ar putea avea neplăcute consecinţe nu doar în ceea ce priveşte evaluarea personalităţi respectivilor, cât- din păcate!- şi a instituţiilor din care fac sau au făcut parte.

Mă refer, în primul rând, la Ilie Sârbu, până de curând senator al României. Întrebat de ce corpul neînsufleţit al lui Corneliu Vadim Tudor nu a fost depus la camera superioară a Parlamentului României- din care şi defunctul a făcut parte în mai multe legislaturi - acesta a găsit de cuviinţă să declare: „Probabil că nu a avut dreptul moral să fie depus la Senat”. Dat fiind faptul că o asemenea declaraţie contrazice, pe fond, motivarea oficială pe care a dat-o Senatul pentru această situaţie întreb: În ce calitate a făcut Ilie Sârbu această declaraţie pe care cu foarte mare îngăduinţă o putem numi”nefericită”?

În calitate de fost membru al Senatului sau de persoană particulară? Pun aceste întrebări pentru că există riscul foarte serios ca declaraţia (de-acum) ex- senatorului Ilie Sârbu să atârne greu, în sens negativ, în balanţa cu care opinia publică evaluează cota de încredere a puterii legislative a statului nostru de drept.

A doua referire o fac la informaţia că decizia conducerii Senatului a fost influenţată de către Verestoy Attila, personalitate proeminentă a UDMR, formaţiune politică despre care defunctul nu a avut, prea des, cele mai frumoase cuvinte…

Până acum, informaţia nu a fost confirmată în mod oficial. Dar- atenţie mărită!- nici nu a fost, în mod oficial, infirmată. În primul rând de către UDMR, pe care îl angajează în mod explicit şi direct. Oare de asta avea nevoie UDMR, tocmai în aceste zile, când decizia total nejustificată a guvernanţilor de la Budapesta de a înălţa nişte aşa numite „garduri de protecţie” (şi) la graniţa de stat cu România riscă să determine intense reacţii negative?

În primul rând din partea locuitorilor din judeţele ţării noastre aflate la graniţa cu Ungaria, dar şi din alte judeţe ale Transilvaniei, în care acţiunile unor cercuri iredentiste maghiare provoacă o crescândă îngrijorare şi tensiune. Aşa încât, în loc să fie privit ca un factor de dialog şi de echilibru, UDMR se vede expus- de către una dintre personalităţile sale marcante!- riscului de fi perceput exact la antipod.

Un mare economist a formulat faimoase „lege a consecinţelor neintenţionate”. Într-adevăr, cele două isprăvi la care m-am referit mai înainte se pot solda cu asemenea consecinţe. Neintenţionate, dar putând avea efecte negative, deloc de neglijat, atât pentru cele două persoane, cât şi pentru cele două entităţi ale societăţii româneşti democratice, moderne, din care aceştia au făcut sau mai fac parte.

E aceea, fără a construi scenarii apocaliptice, cred că trebuie să o spunem deschis: „cine toarnă gaz pe foc, să nu se mire după aceea!”