Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În liniştea somptuoasei catedrale unde se aude doar foşnetul paşilor timizi ai turiştilor şi şoaptele rugăciunilor, o bufnitură a declanşat ţipetele de groază ale celor prezenţi. O frumuseţe de fată s-a aruncat de la înălţimea ultimului coridor al lăcaşului anglican şi pata de sânge se tot lăţea în jurul cadavrului. Mândreţea de tânără care se sinucisese era româncă, o tânără nu numai frumoasă de parcă era desenată, dar şi un model de succes. Lidia Drăgescu era în ultimul an la Facultatea de Medicină, absolvise şi studii de economie, îşi înfiinţase o firmă de dirijare a forţei de muncă şi ea se mişca bine. Nimic nu anunţa cioburile unui suflet adus la disperare de însingurare. Departe de Ţară. Realizată în numai cinci ani de când s-a mutat în Anglia, frumoasa Lidia nu reuşise să-şi găsească un prieten, se chinuia cu vidul de iubire. Nici suficiente prietenii n-a reuşit să însăileze. Era o stranieră. Depresia a înşfăcat-o, şi de la tristeţe, însingurare, până la aruncatul în gol, n-a fost decât un pas. Lidia Drăgescu era bună şi delicată, biletele de adio o înfăţişează cu astfel de sensibilităţi. Şi-a cerut adânci iertări mamei, încercând să-i aline durerea sfâşietoare asigurând-o că a trecut într-o lume mai bună, unde nu o mai chinuie însingurarea. Gest neîntâlnit, al doilea bilet a fost adresat celor care se aflau în acel moment în catedrală, nişte străini, cărora le-a cerut iertare că i-a făcut martorii prăbuşirii ei. Dacă ar fi fost acasă, printre români, tristeţea îi era pansată de colegii de şcoală, de vecini şi, fără doar şi poate, de Ţară. De acel decisiv Acasă, care înseamnă şi roua de pe iarba românească, şi huruitul tramvaiului de tip mai vechi, şi vorba românească ca sunet de fond tămăduitor, şi zacusca din cămară. Mai trecătoare sunt încruntările pe strada ta, unde ai jucat şotron cu ceilalţi prichindei. Când te zgârie singurătatea, o pui la punct măcar cu amintiri în peisajul care-l vezi pe fereastra bătrână. Românii duşi de valurile vieţii sărace şi fără chenzină la mii de kilometri oftează şi udă perna de lacrimi seara, de dor de-acasă. Un actor îndrăgit rostea ceva memorabil, cum că la prima respiraţie învingătoare când răsare la viaţă, omul păstrează 10% din acel aer din ţara natală pe tot restul vieţii şi acel 10% din respiraţia naşterii o întoarce ţării când îşi dă ultima suflare.
Citește pe Antena3.ro
