Ciudaţii şi excentricii

Admiterea la Bele Arte perpe­tu­ează legendele de demult ale unor ciudaţi. Au reuşit, dar n-au devenit ar­tişti. De la ei n-a rămas decât amin­tirea unor năzbâtii academice mari. E posibil ca tocmai aceste legende să le fi afectat for­maţia. Se ştie că, pentru examenul de la institutele de artă, candidaţii se pregătesc, unii chiar cu profesorii de aici, ani de-a rândul. Nu poţi să vii doar cu ce ai învăţat în li­ceul de cultură generală şi să speri la un loc în anul întâi. Totuşi, un băiat din Valea Jiului s-a înscris şi, cu toate că învăţase să deseneze de unul singur, fără nici o îndrumare sistematică şi cu autoritate profesională, a intrat. Când nişte subiectivi măsoară talentul altor subiectivi se întâmplă tot felul de lucruri, între care şi faptul că su­biec­­tivii cu catedră se regăsesc în ti­miditatea şi lipsa de şansă a unor ti­neri şi îi ajută forţând soarta. Forţând deciziile comisiei. Corect nu-i, dar cine poate să spună ce rol are corectitudinea în artă?

Băiatul din Valea Jiului şi-a dat seama după jumătate de an că, în facultate, pregătirea aceea specială pentru admitere contează ul­terior chiar mai mult decât la exa­menul propriu-zis şi că el o să fie mereu un caz. S-a retras, spre mi­rarea tuturor, s-a pregătit până toamna următoare cu pro­fe­si­o­nişti, a învăţat tot ce trebuia să ştie un om care se încumetă să dea la Arte Plastice şi s-a înscris pentru o nouă admitere, de astă dată în cu­noştinţă de cauză. Şi a reuşit. Dar nu imediat, ci după ce a căzut şapte ani la rând, când, cu­nos­cându-i-se legenda, a fost primit din milă.

Din excentricităţi se mănâncă o pâine în artă, dar din mediocritate e mai greu. O altă întâmplare, tot cu un bizar, priveşte rolul genei, marcajul biologic. Unii se nasc mi­niaturişti, la fel cum alţii se nasc mo­numentalişti. Existând o catedră de artă monumentală, nu exis­tă şi una a miniaturiştilor. Inegali­ta­tea în arte duce la situaţii cu care nu-şi bate nimeni capul. Şi e normal să fie aşa, fiindcă egalitatea e moartea artei. Tot la admitere, un candidat cu vocaţie de miniatu­rist n-a umplut toată planşa cu ope­ra lui, aşa cum procedau co­legii, la proba de desen după capul lui Moise din ipsos, ci l-a făcut pe Moise mic de tot, în colţul din dreap­ta jos al hârtiei. Mic, dar la ma­rele fix, cum se spune în jargo­nul meseriei. Comisia s-a cion­dă­nit pe desenul descentrat şi minuscul şi până la urmă a zis da.

Numai că miniaturistul, vă­zând ce desene mari şi încărcate de cărbune făceau cei din jur, n-a mai aşteptat rezultatul admiterii şi aplecat acasă, convins că fuse­se respins. A fost nevoie să fie adus cu primarul, din târgul unde lo­cuia, fiindcă nu credea că scrisori­le, prin care Institutul îl soma să vină la cursuri, erau adevărate. Nici el însă nu s-a făcut cunoscut ca artist. Dacă ar mai fi avut încă un coleg miniaturist era altceva. Una e să fii original şi alta să ştii că te-ai născut mult deosebit de ceilalţi.