Civis romanus sum

În vremurile de glorie ale Romei antice, atunci cînd un cetăţean al imperiului călătorea în lume şi se trezea în faţa vreunei ameninţări nu avea decît să rostească formula "Civis Romanus sum" ("sînt cetăţean roman") şi necazul era depăşit. Agresorul potenţial dădea înapoi în faţa acestor cuvinte ca sub asaltul legendarelor legiuni romane, iar cetăţeanul în cauză se simţea apărat împotriva oricărei asupriri. Ceea ce producea un asemenea efect nu era atît teama represaliilor militare, cît respectul de care se bucura Roma; iar un atare respect paralizînd ostilitatea răuvoitorilor nu era inspirat doar de puterea fizică a Romei, ci de convingerea că guvernarea acelui popor era ţinta demnă a ambiţiei unei respectabile elite apte a aduna inima, mintea şi braţul cetăţii într-o unitate protectoare redutabilă. Nu doar realitatea forţei romane impunea reţinere, ci şi prestigiul simbolurilor care sintetizau măreţia ordinii romane.

În vremurile de glorie ale Romei antice, atunci cînd un cetăţean al imperiului călătorea în lume şi se trezea în faţa vreunei ameninţări nu avea decît să rostească formula "Civis Romanus sum" ("sînt cetăţean roman") şi necazul era depăşit. Agresorul potenţial dădea înapoi în faţa acestor cuvinte ca sub asaltul legendarelor legiuni romane, iar cetăţeanul în cauză se simţea apărat împotriva oricărei asupriri. Ceea ce producea un asemenea efect nu era atît teama represaliilor militare, cît respectul de care se bucura Roma; iar un atare respect paralizînd ostilitatea răuvoitorilor nu era inspirat doar de puterea fizică a Romei, ci de convingerea că guvernarea acelui popor era ţinta demnă a ambiţiei unei respectabile elite apte a aduna inima, mintea şi braţul cetăţii într-o unitate protectoare redutabilă. Nu doar realitatea forţei romane impunea reţinere, ci şi prestigiul simbolurilor care sintetizau măreţia ordinii romane.

De ce astăzi, cînd nedemni urmaşi ai Romei de pe malurile Tibrului s-au dezlănţuit împotriva sărmanilor ei urmaşi de pe malurile Dunării, protecţia pe care prestigiul României îl poate asigura cetăţenilor săi nu creează nici o emoţie şi nu temperează xenofobia italienilor – fie ei neofascişti, fie social-populişti?! România are un parteneriat strategic cu Italia. Aşa se comportă un stat cu partenerul său?! România – ca şi Italia – este membră NATO şi UE. Aşa se comportă aliaţii între ei?! Preşedintele Băsescu este membru al aceleiaşi familii politice cu premierul Berlusconi şi participă la reuniunile Partidului Popular European. Nu-i pasă domnului Berlusconi că la primul summit al popularilor se va întîlni cu domnul Băsescu şi acesta îi va bate obrazul?! Cetăţenii români sînt astăzi cetăţeni europeni şi sînt deci apăraţi de normele UE privind libera circulaţie şi nondiscriminarea. Nu are guvernul italian emoţii la gîndul că, expulzîndu-i pe români, se va confrunta cu întreaga Europă?! Bucureştiul are parteneriate speciale cu Washingtonul şi Parisul, cu Budapesta şi Varşovia. Nu se teme oare Roma de confruntarea cu marile capitale euro-atlantice care vor sări în apărarea aliatului român oripilate de pogromuri şi retorică rasistă?! Răspunsul este: NU! Nu aşa se comportă aliaţii, dar nimănui nu îi pasă de aliatul român!

De ce? Oare, în mod obiectiv, România nu contează? A şaptea ţară în ordine de mărime a UE nu poate fi ignorată. Dacă cei aproape un milion de români care lucrează în Italia ar pleca imediat, economia italiană s-ar resimţi. Dacă revenirea lor intempestivă în România ar crea aici tensiuni, un avanpost al alianţelor euro-atlantice la graniţa cu Orientul euro-asiatic s-ar zdruncina.  

Fără îndoială, problema siguranţei personale a italienilor în propria lor ţară este reală. Aceasta este pusă în pericol însă în primul rînd de faptul că statul italian nu funcţionează cît priveşte combaterea infracţionalităţii, dar şi integrarea socio-culturală a nonitalienilor şi stăvilirea corupţiei. Criminalitatea românească nu este decît un exemplu marginal în acest context, iar întărirea autorităţii şi coerenţei statului nu se rezolvă prin măsuri poliţieneşti. De aceea, deplasarea precipitată a ministrului de Interne român la Roma a fost neinspirată şi neavenită, ea doar părînd a confirma că românii ar fi o problemă specială care ar reclama mai multă represiune poliţienească, iar nu mai multă protecţie socială.

Cum se face atunci că numai de români vorbesc autorităţile şi presa italiene? Demagogia populistă electorală sau retorica rasială neofascistă din Italia au găsit în români un ideal cal de bătaie, întrucît dintre membrii NATO şi UE, ba şi în comparaţie cu ţările extracomunitare care sunt surse importante de emigranţi, doar România nu impune respect şi teamă nimănui. Nu impune respect, întrucît conducătorii României – şi mai ales cel care personifică statul, fiind simbolul său viu în lume, preşedintele Traian Băsescu – sunt dispreţuiţi. Nu inspiră teamă, întrucît comportamentul internaţional al României – aşa cum a fost el afişat de şeful statului român, protagonist neconstituţional al politicii externe româneşti – a adus ţara în situaţia de a nu avea aliaţi, deşi este membră a celor mai importante alianţe din lume. Altă explicaţie nu poate exista! Românii plătesc pentru preşedintele lor, iar acesta, simţind că ora scadenţei se apropie, începe să declare că de fapt s-a înţeles bine cu premierul în ceea ce priveşte acţiunea externă şi că principalele decizii au fost luate în colectivul CSAT.

România nu va fi în siguranţă atît timp cît oricare cetăţean român nu va şti că, oriunde s-ar stabili în Europa, ochiul grijuliu al patriei îl va veghea, sufletul acesteia îi va fi alături, iar respectul de care ea se bucură îl va apăra împotriva nedreptăţii. Pentru că lucrurile nu stau aşa, preşedintele trebuie să răspundă!