Colosal!

Intr-o tara mica, cel mai atragator e proiectul colosal. Intr-un oras cu trei strazi faci o uzina pe 100 de hectare. Intr-un cartier in care bisericile sunt goale ridici o catedrala cat o centrala nucleara.

Primaria care nu poate sa repare trei gropi promite autostrazi suspendate. Iar guvernul sprijina cu mandrie (cand sunt ale unor colegi de partid fireste) toate aceste proiecte. N-ar putea sa dea inapoi fara sa para antipatriotic.

Proiectele mici nu intereseaza practic pe nimeni. Detaliile nu mai exista - trebuie sa gandim in mare. Strada e murdara? Facem o groapa de gunoi uriasa si ecologica la marginea orasului. Slujbele sunt putine in orasele mici? Dam scutiri de taxe numai la proiectele mari, sa treaca de 10 milioane. Ba nu: cautam doar investitori seriosi, peste 100. Din aceia care se strang doar in capitala.

Acum vreo trei ani a inceput moda parcurilor tehnologice. Un oras important din Transilvania a venit cu un asemenea concept, gata sa atraga milioanele de dolari in investitii. Si-a trimis oamenii pe la targuri internationale. Ani intregi au batut degeaba standurile companiilor de profil, intrebandu-le pe manechinele care faceau prezentari daca sefii companiilor lor ar vrea sa vina sa investeasca in Romania. In acest timp, in acelasi oras, un intreprinzator mic trebuia sa astepte un an si mai bine pana sa-si deschida un fast-food.

Intr-o alta urbe din centrul tarii, de zece ani Guvernul e cel mai mare investitor strain. A aruncat milioane de dolari pentru supravietuirea unei uzine cu numar fix de angajati - nici unul nu voia sa-si schimbe tabietul drumului pana la slujba. In vremea asta, intr-un oras vecin, o companie straina a facut o fabrica cu jumatate din valoarea pierderilor anuale ale uzinei de stat. Astazi are profit, deci plateste taxe. Uzina ajutata sa supravietuiasca are in continuare pierderi. Taxe platim, fireste, noi.

Gandirea in mare vine de multe ori dintr-un creier mai degraba mic. Pastrat in formol, cum l-au tinut pe al lui Lenin. Unul pentru care indivizii nu conteaza, ci masele. Ideea ca businessul e o chestie privata e privita cu condescendenta, ca o ramasita a capitalismului primitiv de secol XIX.

Imediat dupa revolutie, romanii au avut o mare dilema: ce sa faca cu cea mai mare cladire din Europa. Au rezolvat-o ca o natiune care nu se uita la bani: au mai bagat cateva zeci de milioane de dolari si au pus-o la dispozitia administratiei. Ideea de a incerca sa ne recuperam banii in orice fel nu i-a venit nimanui. Astazi, e cea mai mare cladire de birouri nefolosita ca atare din lume. In care cel mai mare parlament mic din Europa face cele mai putine legi pe metrul patrat.

Poate si de aceea Romania ramane o tara care se degusta cel mai bine din satelit.