Comparatie - Caragiale, rescris de Gogol

Corespondentul sarb al lui Caragiale, Branislav Nusici, se bucura de o faima universala mult mai mare decat cea a satiricului roman. Cu toate acestea, Branislav Nusici e un scriitor mai slab decat Caragiale si, mai ales, mai putin profund decat grecul nostru. In mod paradoxal, Nusici e prea social, prea foiletonist pentru ca piesele sale, aduse pe scandura scenei, sa atinga universalitatea.

S-a spus despre Caragiale ca e un mare satiric. Un satiric al Romaniei burgheze. Aici se cer totusi unele nuantari. Interpretarile din ultimele decenii aduc in discutie o noua dimensiune a creatiei sale: rautatea fata de realitatile romanesti, funciarmente de mahala. Proza si teatrul marelui scriitor surprind o societate in care urbanitatea e inca un ideal. Caragiale n-a plecat la Berlin din nevoia de a trai mai bine. Asa cum il dezvaluie Corespondenta, autoexilatul era fascinat de Germania. Tara in care gaseste urbanitatea absenta din Romania. Branislav Nusici n-atinge rautatea scriitorului nostru. Unele schite, mai ales cele cu subiecte din razboi, mizeaza pe duiosie, pe sentimentele dragute, pitite in fiecare din noi. Cele mai interesante mi se par textele despre anii de scoala, timp care, pare-se, e condamnat sa cada sub taisul sarcasmului. Interesante ni se par si satirele sale, desi - sinceri sa fim - prea amintesc pamfletul, productie tipica omului indignat. Acestea apeleaza la unul dintre ticurile preferate ale satiricilor: descrierea marilor aglomeratii. Cu toate acestea, Caragiale ramane net superior lui Branislav Nusici.

Caragiale trebuie raportat insa si la alti satirici. La Gogol, de exemplu. Fata de scriitorul rus, satiricul nostru tradeaza o slabiciune de fond: absenta universului comic. Caragiale n-are o viziune hazlie asupra lumii. Gogol, de exemplu, vede comic in orice: in iubire, in personaje, in mesele de la han, in roata briscei. Pentru el, nu exista element al universului inconjurator care sa nu starneasca risul. Adevaratul, marele scriitor satiric, cel de tip gogolian e, inainte de toate, autorul unei intelegeri comice asupra lumii. Tot ce atinge el se preface, instantaneu si pentru totdeauna, in comedie. Caragiale nu are acest talent.

DL GOE, RESCRIS. Sa luam de exemplu "Domnul Goe..." Prea multe pagini de proza banala pentru sclipirea hazlie care este relatia: copil rasfatat - maturi care rasfata. O coca imensa si inutila de dragul unei singure bucati de roscova. "Domnul Goe..." rescrisa de Gogol s-ar infatisa mult diferit. Controlorul, de exemplu, figura stearsa in schita lui Caragiale, ar fi un personaj extrem de hazliu: beat, cu cozorocul cazut pe frunte, cu uniforma botita. Fara nici un haz sant si alte personaje: tinerii din compartiment, birjarul din Gara de Nord. Statia din urbea X si trenul sunt normale in schita scriitorului nostru. La Gogol ar fi fost un exemplu de aiureala romaneasca. Trenul vine la timp. Gogol ar fi facut sa aiba intarziere. Si ar fi gasit si explicatia: in dreptul statiei Lisesti, cativa sateni au tras, ca de obicei, semnalul de alarma, oprind vagonul exact in dreptul gradinii lor, sa se poata sui cu un vitel. Caragiale se multumeste sa noteze ca trenul era plin. Gogol ar descris cu lux de amanunte aglomeratia. Una mai mult decat comica. Pe o bancheta sedeau doi insi care tineau in brate, pe rand, un curcan nervos. La Gogol, domnul Goe nu s-ar inchide in WC din greseala, ca-n Caragiale, ci pentru ca manerul toaletei, furat de cineva, de un navetist, fusese inlocuit cu o bucata de sarma. Si asa mai departe.

De ce n-a facut Caragiale o astfel de satira? Sa fi fost Romania de atunci un mecanism nemtesc, bine pus la punct? Nu cred. Cred mai degraba ca marele nostru scriitor n-avea, spre deosebire de Gogol, o viziune asupra Romaniei ca univers hranitor de comic. O Romanie in care pana si lebedele sunt hazlii. De aproape un secol se pune problema depasirii lui Caragiale de catre un scriitor satiric. Va reusi asta doar cel care va surprinde Romania cu ochiul lui Gogol. Ochiul unui satiric profund nefericit ca s-a nascut in aceasta tara.

NIMIC NU SE PIERDE
	Razboiul din 1877 ii da Reginei Elisabeta prilejul de a se manifesta pregnant in viata publica a tarii. Ajutata de Carol Davila si cu concursul unei echipe din care fac parte opt medici nemti avizati de ministerul de Razboi al Prusiei si de cinci surori Albertine trimise de Regina Saxoniei, Elisabeta se implica hotarat in ingrijirea bolnavilor si ranitilor de pe front. In imagine: Regina Elisabeta, la capataiul unui ranit adus la una din cele doua baraci ridicate la Cotroceni ca spitale de campanie.

LUMEA PRIN CARE TREC

Un truc liberal Octombrie 1921. La Bucuresti apare o noua publicatie, "Ghiara", subintitulata Revista de polemica politica. O Preaslavire de pe coperta interioara tine sa fixeze noua publicatie intre haturile presei, pe cat de independente, pe atat de combative: "Istoria, mai ales istoria politica se falsifica. Prinsi in flagrant delict de insuficienta, rea-credinta sau incorectitudine politicienii nostri sunt observati si caracterizati de bunul-simt al multimei. (...) «Ghiara» (...) va fi rechizitoriul opiniei publice impotriva politicianilor mici la suflet, meschini in apucaturi, lasi in actiune, necinstiti, avizi si lacomi de bunuri si onoruri nemeritate". O profesiune de credinta mai mult decat incitanta. Politicienii vor fi tinta unui rechizitoriu necesar: rechizitoriul opiniei publice. Sub umbrela Revista de polemica politica, "Ghiara" e insa o publicatie scoasa de liberalii aflati in opozitie in timpul guvernarii Averescu. Cateva numere pana la caderea lui Averescu, publicatia face praf si pulbere pe ministrii legendarului comandant de osti, de la N. Titulescu la Take Ionescu (foto). Despre politicienii PNL, nici o vorbulita. Un truc vechi al liberalilor. De pe vremea lui Bratianu cel Batran. Cu putin timp inainte de a parveni la Putere, ei infiinteaza cate o gazeta tare, prin care ciocoii de la Putere sunt combatuti. Cum romanul e opozitionist din nascare, in tot acest timp foaia respectiva capata autoritate si tiraj. Dupa venirea la Putere, publicatia mai e pastrata un timp. Timp in care lauda din plin pe liberali.

BARFE

Obsesia imaginii N. Titulescu (foto) a ramas in istoria tarii ca unul dintre cei mai rasfatati politicieni de catre jurnalisti. Atat de mult il cultiva presa, incat dusmanii insinuau, ba uneori o ziceau chair de-a dreptul, ca e generos financiar cu jurnalistii. Pe banii statului, desigur. Constantin Xeni sustine insa ca N. Titulescu se temea de presa la modul bolnavicios: "Imposibilitatea de a suferi contradictia il ducea la un alt defect: frica de orice critica. Era imposibil sa suporte cea mai timida critica. Un atac in vreun jurnal il imbolnavea. (...) De aci imposibilitatea pentru el de a-si remedia greselile lui de judecata, grija lui neincetata de a castiga prin toate mijloacele amabilitatea sau laudele presei. Nimeni nu era mai puternic in fata lui Titulescu ca jurnalistul. El intra oricind la dinsul si putea sa-i ceara orice. Dar jurnalistul strain facea din el ce voia! Cind s-ar sti vreodata ce valuta forte s-a cheltuit cu presa straina, am ramine realmente uimiti. Desi, sigur, asa-zisa propaganda, cuvint la moda sub care poti ascunde orice abuz si orice risipa, cerea uneori concursul presei. Dar setea nemasurata de reclama obsedeaza adesea pe multi oameni politici". Nu cred insa ca grija de a castiga amabilitatea presei isi avea cauza in teama de critica. Nicolae Titulescu a fost unul dintre politicienii romani care au priceput inaintea altora rolul fundamental al imaginii in destinul unei personalitati. Nu numai destinul prezent, dar si cel viitor. Posteritatea iesita din comun a lui Titulescu ne dovedeste ca intuise bine.

SECOLUL AL XX-LEA
	1986 e anul de succes al cosmonauticii sovietice. La 13 martie 1986, naveta spatiala Soyuz T- 15 duce cosmonauti de pe statia orbitala Mir pe statia orbitala Solyut. O premiera in istoria omenirii. In imagine: cosmonauti sovietici in cautarea costumelor care sa li se potriveasca.