x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Concursul “Bei şi cîştigi”

0
Autor: Ion Cristoiu 11 Mai 2008 - 00:00
Concursul “Bei şi cîştigi”


Deşi e doar 11 dimineaţa şi zi de lucru, Ilie Tarbă urcă Dealul, spre casă, cîntînd cît îl ţine gura. Din cînd în cînd se opreşte şi, făcînd palma pîlnie, hăuleşte spre casele pustii: gospodarii sînt cu toţii pe cîmp.

Dă-i cu bere - Ilie Tarbă s-a îmbolnăvit de diabet în formă periculoasă

Deşi e doar 11 dimineaţa şi zi de lucru, Ilie Tarbă urcă Dealul, spre casă, cîntînd cît îl ţine gura. Din cînd în cînd se opreşte şi, făcînd palma pîlnie, hăuleşte spre casele pustii: gospodarii sînt cu toţii pe cîmp.

Ilie Tarbă trecea drept un om la locul lui. Nu bea, ba chiar, dacă ne gîndim bine, chiar exagera cu abstinenţa, permiţîndu-şi un pahar de vin îndoit cu apă doar de Paşte sau de Crăciun. De cîtva timp însă, satul îl vede zilnic bălăngănindu-se pe uliţe, zbierînd un cîntec aiurea (în care unii recunosc Imnul brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni) şi ciorovăindu-se cu un cîine imaginar, care, vezi Doamne! s-ar ţine de el pentru a se pricopsi cu un os pe gratis. Totul  porni din clipa cînd Vintileasa află ştirea că un ins din Clipocea cîştigase o Dacie Papuc, prevăzută cu remorcă, la concursul naţional “Bei şi cîştigi”. Pe cei din sat vestea îi trecu mai întîi prin faza de invidie, pentru a-i arunca mai apoi în cea de agitaţie bolnăvicioasă. Întrecerea era simplă. Pe dosul unui capac de bere Gambrinus se găsea trecut premiul: o lampă cu ultraviolete, o bicicletă de curse, un jug din aluminiu, cum se fabrică acum, operele complete, legate în piele, ale lui Ion Slavici şi, premiul cel mare, o maşină de teren Aro, cu bară de protecţie în faţă împotriva leilor furioşi. Pentru a pune mîna pe unul dintre aceste premii nu trebuia decît să cumperi o sticlă de bere, să-i desfaci capacul şi să vezi dacă avea ceva trecut pe dos. Evident, odată ajuns cu sticla în mînă, deja dantelată de spuma gingaşă, ca o beteală de nun, nu-ţi rămînea decît să dai pe gît berea. Dacă pe dos nu era nimic – ceea ce nu trebuia să te mire, deoarece un premiu se nimerea cam la 50 de sticle – cumpărai o altă sticlă, o desfăceai, cercetai capacul şi, supărat că n-ai cîştigat nimic, sau, de ce nu? vesel c-ai luat ceva, făceai praf conţinutul.

Berea era ultimul lucru din lume pe care l-ar fi dat pe gît Ilie Tarbă. Era bolnav de ficat şi doctorii îi recomandaseră să nu pună picătură de alcool în gură. Nici de concursurile tîmpite nu-i păsa. åsta, pentru  care se dădeau de ceasul morţii cei din sat, îl făcea să se strice de rîs. Cum adică “Bei şi cîştigi?!” – se întreba el ironic la Pizzeria din Centru, o dugheană la care se serveau doar bere şi cîrnaţi, deoarece în ultimul timp judeţul traversa o criză de aluat. Asta le spunea el celor pe care-i găsea la masă, desfăcînd capace cu dinţii, aşteptînd emoţionaţi să vadă scris premiul şi dînd apoi pe gît sticla, dintr-o singură înghiţitură. El nu pierdea timpul cu aşa ceva. Avea treabă, şi dacă se oprea din cînd în cînd, o făcea tocmai pentru a le reaminti că lozinca lor trebuie să fie “Munceşti şi cîştigi”. După ce le făcea morala de rigoare, Ilie Tarbă o lua din loc, nu înainte de a se amuza cum desfăceau ei sticlă după sticlă, pentru a constata că pe capace nu era nici un premiu.

Într-o dimineaţă, cînd a începu totul, Ilie Tarbă se opri la Pizzerie, în drum spre Floreşti, unde mergea să depună o cerere pentru exclusivitate la transmisiile tv în direct din Măgură. Nu se întrezărea la orizont nici măcar un dialog telefonic între sat şi un studio tv din Bucureşti, d’apoi ditamai transmisia în direct. Drumul pînă la Cotă era stricat de la ploile de astă toamnă Şi nu-l reparase nimeni pînă acum. Şi nici n-avea să-l repare, deoarece Fondurile Uniunii Europene pentru pripoare cu un coeficient de abrupţie mai mare de cinci fuseseră blocate sine die. Dar Ilie Tarbă nu putea sta locului. În fiecare zi punea la cale o afacere, mai precis, înainta dosarul pentru o afacere, socotind – zicea el – că la un moment dat vor veni investitori străini care vor fi obligaţi s-o răscumpere pe bani grei. Vesel că azi-noapte îi venise o nouă idee, Ilie Tarbă găsi de cuviinţă că-şi poate permite un popas pe la Pizzerie: să se mai distreze pe seama tăntălăilor care desfac în neştire capace de bere, tot sperînd să dea peste unul cîştigător. Tăntălăii erau la locul lor. Se înfiinţaseră de dimineaţă, cînd nea Vasile nici nu deschisese localul.

Aşadar, cei de la masă desfăceau de zor sticlele de bere, iar Ilie Tarbă îi privea cu un surîs subţire. Soarele ajunsese la acea oră incertă a dimineţii când nu-ţi poţi da seama dacă e 10 sau 11. Pe şosea nu trecea nimeni, dat fiind că mai sus, la Vidra, circulaţia era blocată de un miting spontan al culegătorilor de fructe de pădure. Pe drum, lîngă gardul lui Fane Purdel, un cîrd de raţe se prefăceau că dorm profund, fără vise, cînd, în realitate, doar moţăiau. A fost momentul fatal, de destin, al lui Ilie Tarbă. Văzîndu-i cum se lamentează că nu nimeresc premiul, el a apucat să zică doar atît: – Ia daţi la mine încoace, să văd de ce nu vă iese! Nu era ceva serios, în genul: sînteţi nişte proşti grămadă, eu sînt cel mai deştept şi o să vă arăt cum se cîştigă! Nu era nici un angajament ferm că el va rezolva problema. Era, ca să zicem aşa, mai mult o încercare, ceva în genul: ia să văd şi eu cum funcţionează drăcovenia asta, că m-aţi făcut curios! Acum, cînd viaţa lui Ilie Tarbă a luat demult o întorsătură aiurea, cînd totul i s-a dat peste cap, ar trebui să ne întrebăm ce l-a apucat în acel moment. Cum ştim însă că omul are momente bizare, cînd face ceva fără a putea explica de ce, ne mulţumim să consemnăm doar, în dulce stil al realismului clasic: Ilie Tarbă a întins mîna, dorind să desfacă şi el o sticlă de bere. Cum el nu era ca ceilalţi, ceru un desfăcător şi, dintr-o mişcare scurtă, sigură, se trezi cu capacul în mînă. Îl întoarse cu o curiozitate surîzătoare. Pieliţa albă, de pe fund, nu avea scris nimic. Era necîştigător. Asta îl aţîţă puţin. Mai ceru o sticlă, străduindu-se să înfrunte surîsurile uşor amuzate ale celor din jurul mesei de tablă. Le opuse o privire stînjenită. Nici capacul următor nu-i adusese nimic. Mai ceru o sticlă. După ce o desfăcu, de data asta fără grija anterioară, o trînti pe masă. Avea deja o anume nervozitate în mişcări. Nici acum nu era scris vreun premiu pe capac. Mai ceru una şi încă una. Pînă la închidere, desfăcuse deja o sută de sticle de bere, ba chiar dăduse fuga pînă acasă pentru a mai lua ceva bani. Noaptea tîrziu, înfierbîntat de atîta încordare, le dădu pe gît. Se îmbătă atît de tare că trebuiră să-l ducă acasă cu Dacia unuia dintre concurenţi. A doua zi, Ilie Tarbă se înfiinţă la Pizzerie. Se grăbise să ajungă înaintea celorlalţi, gîndindu-se că, la sosirea lor, le va putea arăta, plesnind de triumf, capacul cîştigător. Strădania îi fu răsplătită. La al doilea, desfăcut cînd voia deja să se lase, albul umed lăsă locul unui roşu vesel: cîştigase, potrivit scrisului, un grătar pentru picnic funcţionînd cu cărbuni sintetici. Însufleţit de cîştig, comandă zece sticle deodată, pe care le aşeză pe masă, una lîngă alta, în linie de trăgători. Le desfăcu pe toate. Nici una nu era cîştigătoare! Cînd sosiră ceilalţi, trecuse deja la alte zece sticle. Nu voia decît atît: să le dovedească tăntălăilor că el nu joacă, pentru că are altceva mai bun de făcut şi nu pentru că s-ar şti ghinionist. După care avea să se ridice de la masă, să le zică niţel ironic, mult succes la desfăcut capace degeaba, şi să plece. Avea treabă. Şi astfel deveni Ilie Tarbă mai întîi un jucător înrăit. De aici n-a fost prea greu să devină straşnic băutor de bere.

Lucrurile se petrecuseră cam aşa. Cîteva seri la rînd, sticlele fură golite de ceilalţi. – Beţi-le voi! spunea Ilie Tarbă, eu nu suport berea. Iar ceilalţi, care desfăcuseră mai puţine capace, bucuroşi că au de dat pe gît ceva pe gratis, se învoiau. Într-o seară însă, Ilie Tarbă ajunsese cu desfăcutul la numărul de 50 de sticle. Cîştigase, pe la jumătatea numărului de cincizeci, un barometru specializat în atmosfera de deşert lunar şi, în consecinţă, se avîntase să dea gata încă 25. Ceilalţi desfăcuseră şi băuseră un număr considerabil de sticle. Cînd el îi îndemnă să le bea şi pe-ale lui, refuzară, bătîndu-se pe burtă, în chip didactic: nu mai era loc! Se ridicară cu toţii, ca să plece, dat fiind că nea Vasile, proprietarul Pizzeriei, voia să închidă mai devreme.

Ilie Tarbă lăsă sticlele pe masă. După vreo cîţiva paşi se opri, ca lovit de ceva şi se uită înapoi. – Nu-i nimic, zise nea Vasile, o să le golesc la gunoi.

– Cum adică, să le goleşti la gunoi?! sări Ilie Tarbă, indignat, mai bine le beau eu decît să le prăpădeşti.

Şi, întorcîndu-se, dădu gata cele cincizeci de sticle. Situaţia se repetă mai multe seri la rînd. şi astfel, Ilie Tarbă, deşi nu suferea berea, se pricopsi cu un diabet în formă periculoasă. Doctorii nu mai putură să facă nimic.

Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela,   ilie,   bere,   sticlă,   sticle,   tarbă,   ilie tarbă,   tarb,   ilie tarb

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de