Ieșirea din conflicte (Ucraina, Orientul Mijlociu, Taiwan)

        Istoria conflictelor actuale este cunoscută. În Ucraina, conflictul a devenit militar, începând cu „operațiunea specială” prin care Rusia a trecut frontiera acestei țări, în 24 februarie 2022. În Orientul Mijlociu, conflictul militar actual a început cu atacul terorist al Hamas asupra Israelului, din 7 octombrie 2023. Conflictul din Taiwan  nu s-a transformat în unul militar grație abținerii părților de la încălcarea acordurilor existente dintre SUA și China. 

Suntem datori însă să căutăm ieșirea din aceste conflicte – unele antrenând deja masacre, distrugeri de vieți și bunuri și crize pe scară mare. Pentru aceasta, este cazul să lămurim sursele de informare. Mai ales că azi se speculează adesea fragmente, cu interese meschine, și se ajunge doar la manipulări. De aceea, subliniez că numai abordarea conflictelor cu date verificate și în cadrul întregului realităților din zilele noastre dă rezultate. Date ce vin dinspre istorie, dar și din drept, economie, geopolitică, uneori și din filosofie și teologie, sunt necesare. Considerarea cercetărilor de vârf rămâne indispensabilă. Cunoașterea la fața locului, a țărilor respective, este importantă.

Având acestea alături, am de la început două observații. Prima este aceea că cele trei conflicte s-au produs pe fondul circumstanțierii dreptului istoric. Expresia „drept istoric” o iau aici nu în accepțiunea lui von Savigny, care avea în vedere sistemul juridic rezultat din „conștiința istorică a poporului“, ci ca pachet de drepturi având ca suport istoria relevantă a unui popor pe un teritoriu. Concurența „dreptului istoric“ nu este, așadar, cu „dreptul rațional“ sau „dreptul natural“, care se studiază  la Drept, ci cu deciziile luate în anumite împrejurări. A doua observație este că fără a ține seama de dreptul istoric, nu se rezolvă conflictele. Se rămâne la conflicte înghețate, la compromisuri, dar nu se ajunge la pace durabilă. Invocarea acestui drept nu deschide „cutia Pandorei”, cum se crede grăbit, aplicarea dreptului fiind act de voință rațională.  

Se pune întrebarea de unde plecăm pentru a aborda conflictele menționate? Sunt de părere că nu este punct de plecare mai realist decât cursul normalizării postbelice a relațiilor dintre națiuni. Îl rezum strâns.

În 1948, grație eforturilor proprii și ca urmare a hotărârii ONU, evreii și-au putut vedea împlinită aspirația de a avea propriul stat pe pământul strămoșilor lor. Politica destinderii, lansată în anii șaizeci, a atins ulterior o treaptă nouă odată cu relansarea relațiilor SUA-China, de către Nixon-Mao Zedong-Ciu Enlai (1972), care a schimbat lumea. Convorbirile Reagan-Gorbaciov (1985) au înlocuit confruntarea cu cooperarea.  Înțelegerile Bush-Gorbaciov de la Malta (1989) au consacrat noua geografie politică a Europei și au deschis calea reunificării Germaniei. Negocierile Gorbaciov-Kohl au subordonat acordurilor amplasarea armatelor în Europa. Puciul de la Moscova (1991) a dus la plecarea lui Gorbaciov și la dezmembrarea Uniunii Sovietice. Noi și noi țări au aderat la NATO și UE. Odată cu Vladimir Putin, Rusia a trecut la reconsolidarea militară, pe fondul reluării controlului asupra propriilor resurse. Continuând reformele de sub Deng Xiaoping (1978), China a urcat la rang de supraputere. Israelul s-a afirmat ca mare forță a inovației. 

     Conflictele menționate intervin pe fondul istoriei schițate. Ucraina s-a reconstituit ca stat și a evoluat ca parte a URSS (1922), în meandrele sovietismului. În 1954, Hrușciov a plasat Crimeea sub administrația ucraineană. În 1991, Ucraina și-a proclamat independența, iar înțelegerile cu Rusia (1997) au consacrat-o. Țara a rămas însă în convulsii. Acordurile de la Minsk (2015) nu au putut fi aplicate.

În privința Chinei, este destul să amintim că nici o țară nu s-a schimbat atât de mult în câteva decenii și niciuna nu a schimbat atât de mult lumea. La nivelul de acum zece ani, ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferea Chinei perspective aparte. Munca bine calificată și organizată, nivelul înalt al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, contactele (în jur de 125 de milioane de turiști chinezi vizitează anual alte țări) asigurau  propulsia Chinei. Ulterior, toți indicatorii au crescut. Proiectul „rejuvenării națiunii chineze”, al președintelui Xi Jinping, este ca, în 2049, China să preia întâietatea în domenii hotărâtoare, fără a intra în vreo competiție strategică.

Israelul a afișat de la început o democrație vibrantă. Într-un ocean de opoziții, țara a trebuit să poarte repetate războaie pentru a supraviețui. Niciun soldat străin nu a participat la apărare. Israelul și-a construit o economie dintre cele mai performante cu brațele și mintea cetățenilor. Nicio altă țară nu s-a edificat într-un timp atât de scurt, la un nivel de competitivitate atât de înalt. Israelul beneficiază de o premisă rară: este deja printre puterile creativității culturale de astăzi.

Baza de pe care abordăm conflictele actuale nu poate fi decât situația creată istoricește și, firește, dreptul internațional. Pentru a înțelege însă dreptul internațional, trei observații se impun. 

Prima observație este că reglementările contează  în istorie împreună cu condițiile adoptării lor. A doua observație: dreptul internațional se întemeiază pe dreptul istoric, dacă este să fie realist. De aceea, unele țări europene au înscris în tratate bilaterale că recunoașterea definitivă a realităților va surveni pe baza tratatelor finale, de încheiere a celui de Al Doilea Război Mondial. A treia observație este că dreptul internațional este eminamente dreptul consacrat de tratate .

În acest punct, să recunoaștem că, în Europa, suntem confruntați, după Al Doilea Război Mondial și după „războiul rece”. cu o situație juridică deloc simplă. Se invocă, desigur, Tratatul de pace de la Paris (1947), care a stabilit despăgubiri și reparații teritoriale. Dar acesta nu este un tratat de stabilire a conviețuirii după o conflagrație – el nici nu a anulat, de pildă, mult discutatul pact Ribbentrop-Molotov. Se invocă Carta ONU (1945), care a rămas în linia abordării westfalice, cu suveranitate constând în inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne și cu rafinarea ei datorată lui Kant. Dar Charta lasă țărilor să-și regleze litigiile. La Helsinki (1975), s-a adoptat Actul final, care reafirmă suveranitatea, dar documentul este declarație, și nu tratat. În scopul non proliferării nucleare, la Budapesta (1994),  s-a semnat Memorandum-ul.  Numai că acesta, ne spun juriștii,  „nu este ratificat”. Merită amintită și opinia unui ilustru constituționalist european: de la încheierea războiului, nimeni nu a avut mandat să negocieze teritorii.

Rezoluția nr. 181/1947 a ONU a prevăzut, pe locul Palestinei, „stat arab și stat evreiesc și regim aparte pentru cetatea Ierusalimului”. În 1948, s-a și proclamat statul Israel. A urmat un șir de conflicte, dar și de acorduri. Acestea au culminat cu „Abraham Accords”, realizate sub președintele Donald Trump. Securitatea statului Israel, rezolvarea chestiunii palestiniene și pacea cu vecinii merg mână în mână. 

Se știe că Taiwanul s-a separat printr-o dizidență în 1949. Documentul Joint Communiqué (1972) a prevăzut, sub autoritatea lui Mao Zedong și Richard Nixon, că „Taiwanul este provincie a Chinei”, că „toate forțele și instalațiile militare ale SUA din Taiwan se retrag”, că „este o singură China, iar Taiwanul este parte a Chinei”, că „Statele Unite își reafirmă interesul pentru o rezolvare pacifică a chestiunii Taiwanului de către chinezii înșiși”. 

Nu pot fi explicate conflictele existente fără a lua în seamă evoluția lumii. Fapt este că, între timp, se trăiește într-o „societate mondială”, care a adus cu sine o rețea densă de interacțiuni, pe care orice stat trebuie să și-o asume pentru a-și putea promova  interesele. Lumea formată în 1990 – cu globalizare comercială, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, intensificarea schimburilor, o supraputere solitară – a intrat în schimbare. Din 2010, și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și, din 2016, a început corectura globalizării. 

După criterii precise, avem de a face în ultimul deceniu, la influențarea direcției lumii, cu supraputeri  economice (SUA, China, UE), supraputeri militare (SUA, Rusia, China), supraputeri politice (SUA, China, Rusia) și supraputeri culturale (SUA, China, UE). În lume se afirmă și noi puteri (Turcia, Polonia, India, Brazilia, Israel, Iran). Centrul economic al lumii s-a mutat  din Europa, la Pacific. Deocamdată, armele nucleare țin pacea lumii, dar au intervenit perfecționări – armele nucleare tactice, cele magnetice, biologice, arme secrete. Ele schimbă raporturile de forțe.

Fiecare supraputere și putere și-a schimbat politica internațională în raport cu cooperarea din deceniile anterioare. SUA au acuzat China de politici comerciale neconvenabile și de instrumentarea secretă a electronicii. Decizia „indiguirii” marii țări de la Răsărit și, de cealaltă parte, retragerea de către aceasta a trilioane de dolari, din  depozitele pe care le-a acumulat în SUA, au stârnit nemulțumiri. A urmat acuzarea „virusului chinez”. Iar proiectul de infrastructură, „Noul drum al mătăsii”, la care și-au anunțat participarea 149 de țări, nu este fără reacție. Rusia a fost acuzată de intervenția în alegerile din  alte țări și de refacerea imperiului. China a acuzat SUA de „unilateralism” în decizii și de tentative de a o  „izola (containement)”. Rusia a acuzat SUA de vasalizarea unor țări și de părăsirea înțelegerilor convenite. SUA au criticat UE pentru import energetic din Rusia și comerț de amploare cu China. Rusia și China și-au extins cooperarea. 

Pe acest fundal, în SUA, supraputerea dominantă a lumii, a ajuns la Casa Albă administrația Joe Biden (2020). Aceasta a axat politica celei mai mari democrații din lume, în interior, pe „progresism”, iar, în exterior, pe teza „luptei democrației cu autoritarismul”, a lui Karl Popper (1945) . Este, desigur, opțiunea unei administrații – tezaurul democrației principale a lumii de azi fiind, se știe, incomparabil mai complex. Cel care cunoaște cultura Americii se și poate întreba: de ce nu o axare pe proiectul trecerii de la democrație ca procedeu al alegerilor, la „democrația ca formă de viață”, al jeffersonianului John Dewey? Mai ales că popperismului i s-a reproșat, în America și Germania, că ignoră istoria națiunilor și duce la opusul democrației.

În orice caz, rezultatul popperismului este azi  „lumea scindată”. În contextul actual însăși abordările ordinii lumii ajung la confruntare. Prima abordare cultivă maxima: „Să aplicăm reglementările internaționale adoptate.” Statele Unite ale Americii o reprezintă cel mai clar. Este o abordare indispensabilă, dar care suscită reacții, reglementările fiind adoptate în condițiile unei anumite distribuiri a puterii în lume. A doua abordare este condusă de maxima: „Să asigurăm echilibrul supraputerilor.” Rusia este  avocatul ei principal. Lumea nu se lasă însă redusă la supraputeri, încât statele mai mici nu o pot aplauda. A treia abordare are în față maxima: „Armonia este mai aducătoare de avantaje decât conflictul.” China o promovează. Abordarea este atrăgătoare, mai ales din punctul de vedere al țărilor care vor să se întărească în competiția economică. Doar că armonia cere, la rândul ei, reglementări. A patra abordare s-a organizat pe maxima „suntem oameni ca toți ceilalți și avem dreptul să ne decidem soarta în concertul umanității.” India, Turcia, Ungaria, Polonia, Brazilia sunt exemple de apărători ai acestei abordări. 

Ce ne spun însă abordările ordinii lumii elaborate și mai recent, în contextul conflictelor de azi? Discut aici doar două dintre ele.

Steven Walt (Harvard) ne spune că războiul în curs din Ucraina are importanță, dar „nu constituie miezul istoriei de azi” (How 2022 Changed the World, în „Foreign Policy”, decembrie 2022). Ordinea lumii o determină mai mult schimbarea climei, progresele în tehnologia digitală, consolidarea Chinei. În urma chemării actualei administrații americane la coalizarea democrațiilor, s-au făcut, desigur, pași în diplomație. Dar rezultatele sunt ambigue, scrie Steven Walt. Pe de o parte, NATO, ca întreg, s-a reactivat, dar, pe de altă parte, au fost distanțați aliați tradiționali, precum Israelul, Arabia Saudită, India, care nu s-au alăturat în chestiunea Ucrainei. Pe de o parte, administrația Biden a părăsit opțiunea politicii americane de la Nixon încoace, deschizând conflict pe două fronturi, cu Rusia și cu China, pe care și-a propus „să le învingă (defeat)”, dar, pe de altă parte, nu este sigur că a luat în calcul implicațiile. 

Preocupat să formuleze opțiunile țării sale, Balasz Orban (Budapesta) spune că dezvoltarea țărilor este amenințată de „ordinea neoliberală a lumii” (Orban’s goal is to make Hungary a regional middle power, 8 January, 2023). Ea  conduce la „de-conectare (disconnection)” în lume, care va însemna crearea de blocuri, precum cele trăite în epoca „războiului rece”. Opțiunea este ca Ungaria să rămână în afara diviziunii lumii în blocuri, căci încadrarea ar echivala cu a deveni irelevant. 

În clipa de față, se anunță trecerea la o nouă ordine internațională din diferite direcții. Însă, câteva adevăruri se impun recunoașterii: nu se poate conduce lumea dintr-un centru; nimeni nu poate câștiga un război mondial în era armelor nucleare; tensiunile actuale agravează problemele internaționale, oricum existente.

Nu se pot localiza și nici personaliza originile conflictelor de o asemenea magnitudine. Teza mea este aceea că destrămarea cooperărilor anterioare și deteriorarea relațiilor supraputerilor, a căror geometrie variabilă conduce lumea, au creat teren celor trei conflicte. 

Unii văd, totuși, originea în divergența dintre liderii supraputerilor. Dacă este vorba de așa ceva, atunci aș spune că intră în discuție divergența dintre Bill Clinton, preocupat de privatizarea economiei din Rusia, și Vladimir Putin, inițiator al restaurării controlului național asupra resurselor naturale. Intră și divergența dintre Barack Obama, pledant pentru centralitatea drepturilor omului, și Hu Jintao, apărător al dreptului Chinei de a-și elabora propria politică. Memoriile președinților și monografiile americane ale celor menționați atestă asemenea divergențe, ce țin de miezul  istoriei contemporane.

Numai că asemenea divergențe nu duc automat la conflicte. Astăzi, rădăcinile conflictului din Ucraina sunt identificate mai profund  de școlile de vârf în studiul relațiilor internaționale, de la Chicago și Harvard, și de istorici și geostrategi de referință din Franța și Germania. Cercetători specializați în studii contemporane  văd originea conflictului în părăsirea promisiunii de neextindere militară de la sfârșitul „războiului rece”. Se poate adăuga și lăsarea fără reglementare a situației minorităților. Relativ la Orientul Mijlociu, chestiunea cheie este tensiunea care a rămas între nevoia recunoașterii Israelului ca stat în frontiere sigure, înțelegerea cu țările arabe și aplicarea rezoluțiilor privind cele două state.  Cât privește Taiwanul, odată ce Pacificul a devenit centrul economiei lumii, s-a încărcat cu mize mai mari ca altădată. 

Conflictele sunt alimentate în plus de relansarea terorismului și de resuscitarea nazismului.

Terorismul a înregistrat de asemenea schimbări. Pe de o parte, la el  recurg tot mai mult descendenți de imigranți în Europa. Dar chiar și indigeni. Vedem tineri din Franța, Anglia, sau din alte locuri, care se înrolează în rețele teroriste pentru a ataca valorile din țările părinților lor. Pe de altă parte, terorismul profită de foamea de forță de muncă din metropolele economiei globalizate. Aceasta a făcut ca imigrația să fie privită mai mult economic, implicațiile de securitate fiind minimalizate.

Cancelarul german observa recent că se înregistrează din nou comportamente naziste. După ce presa din SUA, Germania, Franța, Israel a semnalat ani la rând resuscitarea memoriei unor figuri naziste și formarea de regimente sub însemnele nazismului în Răsărit. După ce violența a crescut, iar pe scenă se forțează rescrierea istoriei și schimbarea deznodământului celui de Al Doilea Război Mondial. Și după ce deschiderea arhivelor, la Moscova și Vatican, dă o imagine nouă asupra ororilor celui de Al Doilea Război Mondial. 

Sunt conflictele menționate  în afara confruntării ideologiilor? Evident că nu. În conflicte se aduc în discuție drepturile omului și democrația – care sunt, firește, valorile de referință ale modernității zilelor noastre. Și este normal să rămână, căci sunt condiția unei vieți ce merită trăită. 

Numai că mai sunt de observat alte două fapte. Primul este acela că drepturile omului și democrația nu se introduc din afara unei țări  și nu prin simplă propagandă. Introducerea lor din afară a dus, cum ne spun analize americane și germane,  la cleptocrație și la cultivarea de clici corupte. Al doilea fapt este acela că respectarea drepturilor omului și viața democratică s-au întărit  în perioade de cooperare internațională, nu de scindare. Drepturile omului exclud monopolizarea, iar o democrație care pretinde că este unică nu poate fi, logic, democratică. 

Starea democrației în zilele noastre dă însă de gândit (A. Marga, Soarta democrației, 2022). Poate nu mai proliferează ceea ce constituționaliști americani au numit justificat „președinții africane” – acele președinții în care cel ales, incapabil să conducă, se repede la sprijinul serviciilor secrete și recrutează o clică spre a fi menținut în funcție. Dar întrebarea privind măsura în care cetățenii sunt ascultați se acutizează. În unele dintre noile democrații se confirmă avertismentul că, în situația în care, după înlăturarea autoritarismului, o societate nu se democratizează imediat, ea plătește cu subdezvoltarea instituțională. 

S-a mai arătat, deja după cotitura istorică prin care „socialismul răsăritean” a fost înlocuit cu democrația, că, din nefericire, „mesianismul politic” nu a dispărut (Joseph Cardinal Ratzinger, Wendezeit fur Europa, 2005). Iar promisiunile mesianice, de stânga sau de dreapta, vor afecta democrația.

Azi, pentru mulți, este tentant să iasă în afara constituției democratice. Ceea ce spunea Adolf Hitler, în 1930, în sala de judecată: „Constituția prescrie numai terenul luptei, dar nu și scopul. ...Din momentul în care posedăm drepturi potrivit constituției, vom turna statul în forma pe care noi o considerăm corectă” (Der Aufstieg der NSDAP, DTV, München, 1974, p. 332), inspiră, din nefericire, din nou. Trupeți ai nihilismului, ca precondiție a „formei” lor de stat, se agită.

De multe ori, globalismul se invocă și când nu este cazul. Numai că, din nefericire, cum am mai arătat, se face frecvent confuzia între „globalitate”, care este caracteristica vieții în care depindem unii de alții pe glob, „globalizare”, care este politica economică a reducerii tarifelor vamale în direcția unei piețe extinse, și „globalism”, care este ideologia după care decizia se cuvine să revină unui centru al lumii. 

Dar fuga capitalurilor, semnalată de către Donald Trump, a arătat că globalizarea are și laturi neconvenabile. Am putea adăuga – și fuga forței de muncă. Chiar și fuga altor resurse. Ca efect, globalismul a intrat în criză. El a continuat însă să marcheze politica internațională. Conflictele nu se reduc la efecte ale globalismului, dar nu sunt străine de acesta.

În ce constă ieșirea din conflictele de azi? Așa cum arată lucrurile în Ucraina, este clar că din confruntarea militară nu iese vreo soluție. Mai ales că propaganda de război întunecă adesea destule minți. Este, de asemenea,  clar, potrivit unor generali lucizi, de diferite afilieri, că Ucraina nu are capacitatea tehnico-militară și nici personalul pentru a câștiga un război cu Rusia.  La urma urmelor, cum scria revista marinei americane, armata rusă nu a ocupat Kievul pentru că a făcut cu totul alte calcule. De altfel, în urmă cu peste un an, am și spus că nu va fi câștigător clasic în acest război. Ceea ce se va obține va fi cel mult un conflict stătut, Rusia preluând, între timp, după unii generali americani, încă câteva oblasturi – probabil în Sud, spre Odessa. Iar o rezolvare doar prin război va pregăti alt război. Așa cum am susținut în 14 septembrie 2022, la Alba Iulia, nu este soluție durabilă la conflictul ucrainian fără luarea în seamă a dreptului istoric prin negocieri și noi tratate cu vecinii și dobândirea de garanții din partea SUA, Chinei, Germaniei.

În Orientul Mijlociu, superioritatea militară a Israelului este netă. Dar tendințele demografice și relația cu lumea arabă din jur fac să nu existe nici aici soluție militară care să fie durabilă.  Dreptul istoric al evreilor de a avea propriul stat în țara strămoșilor lor este categoric. Rămânerea însă în organizarea actuală, cu Cisiordania și Gaza așa cum sunt, va genera tensiuni. Nu se întrevede o soluție durabilă fără cele două state prevăzute deja în Rezoluția din 1947, la care cele două părți au și convenit la un moment dat, ulterior. Păstrarea și extinderea „Acordurilor Abraham” este parte a oricărei soluții. Iar de garanția supraputerilor va fi  strictă nevoie multă vreme.

Nimeni nu va putea împiedica China să-și realizeze aspirația reîntregirii.  Președintele Nixon știa aceasta foarte bine.  Nu dă rezultate nici aici soluția militară. Există însă o bază comună, de natura abordării: ca să parafrazez un gânditor englez, pragmatismul – înțeles ca soluție verificabilă prin consecințe favorabile fiecărei părți – a fost inițiat de Confucius și conceptualizat de Peirce și John Dewey. SUA și China știu să trateze un litigiu astfel încât să se ajungă la dreptate, iar cei implicați să nu sufere. Conflictul lor ideologic nu mai este cel de odinioară, iar, astăzi, cele două supraputeri înclină spre sporirea investițiilor în ambele direcții și „relativa stabilitate” a relațiilor lor. „Izolarea” uneia și „decuplarea”, care au otrăvit atmosfera în ultimii ani, sunt acum explicit respinse.

Deja Heidegger avertiza că „puțini sunt cei care știu să deosebească între un lucru învățat undeva și unul gândit”. Iar trecerea în multe locuri la „stupidocrație” (Cipolla) face ca cei care s-au opus democratizării, când ea se impunea făcută, să ceară „corectitudine” celor care vor azi curmarea abuzurilor și derapajelor. Oricum, în fața noii „corectitudini politice” și a noilor propovăduitori ai urii, este de distins între valorile modernității,  încorporarea lor în constituții, politizare și propagandă. Nu propaganda și folosirile politice sunt reperele! Valorile modernității, din care ne revendicăm, ca cetățeni maturi, sunt mai bine servite de  adevăr și de democratizare.

Cei care trăim astăzi suntem pe un teren care are nevoie de o abordare a dezvoltării națiunilor axată pe suveranitate, de o nouă arhitectură de securitate europeană și de securitate internațională. Nu rezultă însă că simpla proclamare a suveranității ar fi suficientă. Suveranitatea poate fi fructificată doar dacă se asumă într-un regim în care aleșii dau seama cetățenilor, puterile statului rămân în echilibru și dispune de elaborări economice și juridice ale viitorului. 

Oricât ar da de lucru, dacă se vrea pace durabilă, suveranitatea națională nu poate face abstracție de trei aspecte: Consiliul de Securitate poate autoriza intervenții într-un stat în favoarea democratizării, a drepturilor omului și a păcii; suveranitatea proprie are de inclus securitatea vecinului; suveranitatea are de lămurit situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității. Cum știm, argumentele cele mai solide, ale ascendenței istorice, demografiei și autodeterminării, au dus, după Primul Război Mondial, la suveranități care au fost ulterior încălcate. Asemenea încălcări revin, de data aceasta, ca subiecte pe agenda ieșirii din conflictele menționate.

Integrarea europeană a creat, firește, un alt cadru al vieții națiunilor. Dar este greu să crezi că în istorie vor lipsi dinamica și situațiile noi! Există însă criterii istorice, demografice și de securitate, care pot călăuzi în desișul situației. 

Cum stau, așadar, perspectivele păcii astăzi? „Pacea compromis” oprește un timp conflictul satisfăcând oportunități, dar jumătăți de adevăr nu rezolvă mare lucru. Dinamica modernității face să nu ne fie accesibilă „pacea eternă”. Abia „pacea durabilă” ar putea scoate lucrurile din stagnarea și riscurile actuale. 

Pacea, scria Kant, nu este o „stare naturală”, ci o „stare instituită”. Habermas a adăugat că, în zilele noastre, instituirea nu poate fi făcută fără organisme internaționale. Aș completa că instituirea mai depinde și de aducerea la masa negocierilor a forțelor legitimate democratic și a oamenilor capabili de soluții responsabile. 

În fiecare dintre conflictele menționate dreptul istoric este soluția. În situația în care au fost aduse lucrurile în istoria recentă, abia cooperarea supraputerilor are capacitatea unei soluții de pace durabilă. Închei parafrazându-l pe eroul din romanul Ghepardul, al lui Lampedusa: Dacă dorim să fie bine, atunci trebuie să schimbăm mult din ceea ce este acum, de data aceasta de sus.  (Conferință susținută la Tg. Mureș, în 8 noiembrie 2023. Varianta integrală va fi pe bloggul „andreimarga.eu”)

http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga