Conspiratia esecului

Oficial, doi copii sunt abandonaţi în România. În fiecare zi.  Astfel, 58 de mii de copii se află în momentul de faţă în sistemul de protecţie specială, 4000 dintre aceştia fiind declaraţi adoptabili. În timp ce aproape 21.000 de copii se află în centre de plasament (publice sau private), restul se regăsesc la asistenţi maternali, rude sau familii surogat. În situaţia de faţă, în ciuda celor 32.500 de angajaţi ai DGAPSC, ai centrelor de plasament şi asistenţilor maternali care trebuie să se ocupe de ei, viitorul lor, şansa lor de a reuşi în viaţă e, realist vorbind, foarte mică. Dacă nu schimbăm nimic, puţini vor reuşi. În total, în România sunt 3,8 milioane de copii. Jumătate din ei trăiesc la limita sărăciei (51%), iar 2 din 5 (înspre 1,5 milioane) trăiesc chiar sub pragul teoretic al sărăciei. Şansa lor de a reuşi în viaţă e, realist vorbind, foarte mică. În acelaşi timp, datele DGAPSC vorbesc despre 63% dintre copii care afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, totuşi, doar 9.458 abuzuri au fost înregistrate oficial în sistem. Organizaţia Salvaţi Copiii a prezentat un studiu în 2014 prin care se arată că, sub protecţia anonimatului, 38% dintre părinţii intervievaţi admit că işi bat copiii. Teoretic, legea îi protejează pe aceşti copii, dar aceasta nu se aplică. Şansele ca o bună parte dintre aceşti copii să crească cu traume semnificative sunt reale, caz în care şansa lor de a reuşi în viaţă e, realist vorbind, foarte mică. Să facem acum un salt în Norvegia, la familia Bodnariu. Lipsesc încă piese importante din puzzle, e greu de format o părere. Aştept să văd detalii ale dosarului oficial şi ce susţin autoritătile şi organismele norvegiene în sprijinul lor. Posibil să fie un abuz cras, posibil ca lucrurile să nu stea precum am fi tentaţi să credem acum. Nu am cum să exclud incă ipoteza in care chiar şi-au bătut copiii. Norvegia este o ţară cu o legislaţie aspră, care se şi aplică: trăieşti acolo, te supui si respecţi regulile! În acelaşi timp, nu are cum să nu mi se pară halucinanant şi extrem de ciudat faptul că la o populaţie de doar 5 milioane de oameni, 10.000 de copii au fost extraşi de protecţia copilului, din familiile lor, doar anul trecut. Mai mult decât atât, mi se pare de neînţeles cum minorii familiei Bodnariu nu au ajuns într-un centru de plasament, ci se află în familii surogat, fiind deja declanşată procedura de adopţie... Chiar aşa, fără proces şi deocamdată doar în baza unei anchete făcute de Barnevernet, o asociaţie public privată care gestionează protectia copilului în Norvegia? Ceva parcă e putred acolo... Mi se pare incredibil de crudă dubla manieră în care copiii pot fi traumatizaţi, marcaţi chiar pe viaţă, prin luarea lor de lângă părinţi, iar apoi, când mai cresc, prin apariţia sentimentului de culpabilitate, pentru că „şi-au denunţat părinţii”. Un sentiment care i-ar putea urmări o viaţă şi care se poate amplifica precum necrozele. Cu atât mai profundă poate fi rana dacă Barnevernet a acţionat nejustificat, poate abuziv, precedente mai sunt. Şansa lor de a reuşi în viaţă e, realist vorbind, foarte mică. Educaţia nu se face prin violenţă sau corecţie fizică, fie ea şi subtilă, ci prin implicare, dedicare, răbdare şi timp (care costă). Norvegia şi Suedia o fi având o abordare extremă şi poate, pe alocuri, abuzivă. Dar şi România e la extremă; doar că la cealaltă. Ce am vrut să spun este că între cruzime şi nepăsare, între teroare şi sărăcie nu există nicio diferenţă. Toate duc la aceeaşi concluzie în ce-i priveşte pe aceşti copii: şansa lor de a reuşi în viaţă e, realist vorbind, foarte mică. Iar eşecul lor, e de fapt al nostru, al adulţilor. Asa cum spuneam la început, cred că încă ne mai lipsesc piese din puzzle.