Contrabanda cu ţigări ieftine

Contrabanda cu ţigări ieftine devenise tot mai dificilă de cînd se luaseră măsuri ieşite din comun pentru a o contracara. Astfel, după trecerea graniţei, trenul era ocupat, de la un capăt la celălalt, de Poliţia Militară, însoţită de cîini gradaţi, de la maiori în sus. Se închideau uşile, ferestrele, se trăgeau perdelele şi se verificau toaletele, tavanele, podelele, becurile şi, mai ales, scrumierele întoarse cu gura-n jos.

Contrabanda cu ţigări ieftine devenise tot mai dificilă de cînd se luaseră măsuri ieşite din comun pentru a o contracara. Astfel, după trecerea graniţei, trenul era ocupat, de la un capăt la celălalt, de Poliţia Militară, însoţită de cîini gradaţi, de la maiori în sus. Se închideau uşile, ferestrele, se trăgeau perdelele şi se verificau toaletele, tavanele, podelele, becurile şi, mai ales, scrumierele întoarse cu gura-n jos. La uşi se postau totuşi sergenţi majori cu grenade antitanc. Pe acoperiş luau loc, în poziţie de tragere, lunetişti, iar din metru în metru, pe culoare, se înfigeau, răscrăcănaţi, inşi mascaţi, înarmaţi cu mitraliere antigherilă. După trecerea graniţei, prima staţie urma la vreun sfert de oră de mers. Puţin, extrem de puţin, pentru a asigura un control pînă-n pînzele albe.

Astfel că prima staţie după trecerea graniţei fu desfiinţată. Pe panoul care o anunţa fusese lipită o bandă albă, pe care scria, cu litere negre: Staţie desfiinţată din motive de siguranţă naţională. Şi cît timp trenul gonea (mecanicii primiseră dispoziţie să vîre viteză cît mai mare, pentru a face imposibil săritul din mers), echipe complexe, alcătuite din vameşi poliţişti cu cîini, specialişti în psihologia pitirii unui obiect pentru a nu fi descoperit de autorităţi, translatori din mai multe limbi, ba chiar şi clarvăzătoare, luau la purecat vagon cu vagon, compartiment cu compartiment. Nu le scăpa nimic. Nici măcar lanţul de tras apa la WC, de regulă, rupt.

În bătălia pentru a înşela autorităţile, contrabandiştii se perfecţionaseră pînă la ultimul amănunt. Zi de zi, Centrul de studiere a noilor trucuri, instalat într-o clădire din Centrul Capitalei, întorcea pe toate feţele fiecare şiretlic descoperit.

Pentru o mai mare eficientizare a muncii, se înfiinţase un Simulator de contrabandă. Foşti contrabandişti, trecuţi de partea autorităţilor, îşi băteau capul cu inventarea unor noi trucuri menite a înşela vigilenţa.

S-a bucurat astfel de mare preţuire şiretlicul, avansat de un contrabandist ce lucrase un timp la Buftea, ca angajat la maşina de produs înserare pentru peliculele de dragoste, cu diamante vîrîte în guşile gîştelor dintr-un lot scos din ţară sub pretextul că urmează să facă figuraţie în superproducţia italiană Gîştele au salvat Capitoliul. Erau de mult fumate trucurile cu îmbrăcămintea dublă, inclusiv cu desuurile damelor, prin care o cucoană trecea peste graniţă diamante prinse în jartiera chiloţilor de sub alte două perechi de chiloţi. Ca să nu mai spunem că echipele s-ar fi prăpădit de rîs descoperind că burta mămicii de pe banchetă era falsă, în realitate ea fiind un sac cu marfă de contrabandă, ascuns pe sub rochie.

Şi cu toate acestea, Vasile Calanache din Vintileasa-Vale reuşi mult timp să treacă peste graniţă marfă de contrabandă, producînd uluire autorităţilor care se întrebau, cînd le descopereau pe piaţă, cum dracu’ fuseseră strecurate pe sub nasul lor.

Înainte de 1989, Vasile Calanache, zis Chiţă, făcuse puşcărie, condamnat pentru delapidarea a 500 de roţi de rezervă.

După Revoluţie s-a aruncat în comerţul cu turcisme. Lua din România roţi de caşcaval în Dacia sa hîrbuită şi le ducea la Istanbul, de unde se întorcea cu cizme de damă, papuci cu motocei, chiloţi dantelaţi şi brăţări de aramă imitînd argintul vechi. Cu banii astfel cîştigaţi a pus la cale, apoi, jocul Marea răzuială. Ţăranii din judeţ, cărora li se adresa afacerea, cumpărau de la buticurile răspîndite în tot oraşul cărţi poştale înfăţişîndu-l pe Sfîntul Ilie împungînd balaurul cu suliţa. Posesorul trebuia să răzuiască suliţa sub care era trecută suma cîştigătoare. Cum în sat şi în judeţ nu se găseau cuţite, Vasile Calanache a pus la cale un SRL de vîndut obiecte tăioase. Pe fondul crizei, cumpărătorii de cărţi poştale dădeau oricît li se cerea. Pentru a descuraja pe cîştigători s-a lansat zvonul că descoperirea scrisului de pe suliţă era semn rău, aducînd gospodarului boală la vitele recent cumpărate şi mană la viţa-de-vie. Au contribuit mult la întărirea acestei credinţe profeţiile unui călugăr de la Schitul dintr-un lemn, care nu era altul decît socrul lui Vasile Calanache. Majoritatea cîştigătorilor au aruncat, de spaimă, cărţile poştale, mai ales că în acea perioadă în cîteva sate avuseseră loc spargeri de case cu tentative de viol.

Cu banii cîştigaţi şi din contrabandă, Vasile Calanache a devenit multimiliardar.

Şi-a trîntit un ranch la marginea satului, în pădurea unde se plimbau pînă nu demult fetele mari. Vila propriu-zisă are o terasă uriaşă, dînd spre pădurea din mesteceni aduşi de la Novgorod, sală de şedinţă, cu masă, tip Consiliul de Securitate, şi o hală de tras cu pistolul. La vilă se ajunge după ce ai trecut de poarta vegheată de foşti luptători ruşi în Afganistan. Dacă vrei să intri, eşti verificat prin radio la Comandamentul Central. De aici te iau şi te conduc, unul în faţă şi altul în spate, două automobile, circulînd după principiul ştergerii urmelor, ca să nu-ţi mai aminteşti la plecare pe unde ai ajuns. Drumul între poartă şi complex e străjuit de brazi cumpăraţi din Danemarca, printre care se zăresc veveriţe dresate, luate de la Circul de Stat, care a dat faliment. Pe toate invitaţiile, Vasile Calanache ţine morţiş să precizeze Reşedinţa Dumbrava Minunată. Reşedinţa are şi un ziar propriu, scos de ziarişti rămaşi pe drumuri după criza economică din presă, trudind acum într-una din Anexele Vilei Centrale. Ziarul publică editoriale despre viaţa şi activitatea lui Vasile Calanache. Multimiliardarul nu numai că le-a dat voie, dar chiar le-a cerut redactorilor să-l critice. Luîndu-l în serios, aceştia îşi permit, din cînd în cînd, să-l mustre. Doar pe el, deoarece nu vor să mai treacă printr-un scandal de proporţiile celui de anul trecut, cînd au făcut observaţia că Jeanette, fata lui Vasile, n-a nimerit-o cu noul look, făcut la Paris. Furioasă, aceasta s-a prezentat la redacţie şi a vrut să-i dea în cap cu pantoful redactorului-şef, în loc să trimită redacţiei, cum se cuvenea, un drept la replică. Scandalul a fost aplanat de însuşi Vasile Calanache, adept convins al libertăţii de expresie, care a sfîrşit prin a o ameninţa pe fiică-sa că nu-i mai cumpără ultimul model de Porche. Lucru la care Jeanette a fost sensibilă, sfîrşind prin a-l ţuca pe redactorul-şef.

Vasile Calanache organizează trimestrial festivaluri culturale la nivel naţional. Ultimul a fost dedicat lui Mihai Eminescu şi a avut ca preşedintă a juriului pe Aglaia, nevastă-sa, fostă moaşă comunală. Membrii juriului – scriitori, membri ai Academiei, actori de prestigiu – au fost totuşi încîntaţi de prestaţia doamnei Calanache, unii dintre ei comiţînd totuşi gafa de a o compara cu Veronica Micle.

Multimiliardarul se vrea un Mecena. Ţine să aibă la cină, seară de seară aproape, un om de cultură: savant, artist, scriitor.

De fiecare dată, Vasile Calanache, care stă în capul mesei, într-un fotoliu istoric (e cel în care a semnat Alexandru Ioan Cuza Decretul loviturii de stat din 1864), povesteşte fragmente semnificative din viaţa sa. Unul dintre scriitorii invitaţi, membru corespondent al Academiei, trecut în anumite manuale, şi-a notat pe ascuns cele povestite de amfitrion.

Iată-l pe cel în care Vasile Calanache desluşeşte misterul loviturilor sale pe vremea cînd făcea contrabandă. Echipele de control deveneau suspicioase ori de cîte ori întîlneau pe cineva care nu stîrnea nici o suspiciune. Cei mai verificaţi călători erau tocmai cei care nu lăsau impresia că s-ar ocupa cu contrabandă: domni cu aer de intelectuali subţiri, pe care echipele îi găseau citind un cărţoi cu creionul în mînă, ridicînd spre ei, pe deasupra ochelarilor cu rame aurite, privirile obosite ale celor care se întrebau încotro mergem şi de unde venim?; doamne care păreau contese fugite de acasă, bărbaţi în ale căror gesturi se vedea imediat obişnuinţa de a fi ascultaţi de cei din subordine.

În schimb – observase Vasile Calanache –, echipele abia dacă aruncau o privire asupra celor ce stîrneau bănuieli serioase de cum îi întîlneai. Astfel că el se îmbrăca şi se comporta în aşa fel încît să nu mai fie nici un dubiu că e contrabandist. Şi de aceea pe el îl săreau totdeauna de la verificarea completă, minuţioasă. Cine să-şi imagineze că un ins poate fi atît de tîmpit încît să miroasă de la o poştă a contrabandist?

Cu fragmentele copiate şi, evident, stilizate în manieră sadoveniană, scriitorul a alcătuit o carte pe care i-a înfăţişat-o lui Vasile Calanache în vederea publicării. Asta, deoarece multimiliardarul are şi editură, specializată în tipărirea clasicilor literaturii române în ediţii din piele de căprioară, cu titluri suflate în aur. După ce a citit-o, Vasile Calanache i-a zis să scoată fragmentul dedicat contrabandei.

– E prea devreme, a motivat el, fapta nu s-a prescris încă.

Scriitorul, care se zbate să-i intre pe sub piele pentru a obţine o sponsorizare a monumentului ce urmează să-i fie pus pe mormînt, s-a arătat tare dezamăgit:

– E cel mai frumos capitol al vieţii dumneavoastră, care o întrece în eroism pe cea a lui Cristofor Columb, ar fi mare păcat să nu apară!

– Bine, bine, a simţit Vasile Calanache nevoia unei concesii, îl vom publica în viitoarea ediţie!