Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Se întâmplă aşa, pleci de acasă dimineaţa ştiind despre tine că eşti ăla pe care l-ai văzut în oglindă în timp ce te bărbiereai. Adică profesor, dacă eşti profesor, doctor, dacă eşti doctor, academician, dacă eşti academician, ziarist, dacă eşti ziarist. Urci la volan şi tuleo spre instituţia unde prestezi. La început e bine, în sensul că eşti tot ăla care ai plecat de acasă: profesor, doctor, academician, ziarist sau ceea ce ştii tu despre tine că eşti.
Ştiu şi alţii. D-aia te-ai făcut profesor, ca să se ştie. D-aia ai cotrobăit prin burta morţilor şi prin creierul lor, ca să înveţi dinăuntrul omului pe dinafară, numai aşa izbutind să ajungi un doctor bun. D-aia ai stăruit să fii mai mult decât profesor sau doctor, fiindcă, ehe, în faţa unui academician sau a ceea ce are un academician în cap îşi scot pălăria toţi profesorii şi toţi doctorii. D-aia, în loc să devii milionar, te-a pus dracul să te faci ziarist, având pe deasupra şi orgoliul prostesc de a-ţi spune ţie însuţi de câteva milioane de ori pe zi că fără bani se mai poate trăi, pe când fără cuvintele pe care le aşterni tu eroic pe hârtie...
Te avânţi în trafic mulţumit că ştiu şi alţii ce şi cine eşti. Şi că eşti răsplătit cum se cuvine pentru asta. Nu finaciar. Dintre toţi ziariştii, dacă e să te gândeşti la ei, unul singur n-are motive să se plângă din acest punct de vedere. E vorba despre editorialistul Adevărului Dinu Patriciu, în rest... în rest, îţi vezi de drum, cu fundul tău de profesor, doctor, academician sau ziarist, proptit în scaunul maşinii, cu ochii adulmecând aglomeraţia din jur şi cu mintea aglomerată de gânduri, aşa cum îi stă bine unui intelectual. Nu prea îţi dai seama la început de la care din cele două aglomeraţii a pornit totul.
După un timp te dumireşti. Vocea care urlă la tine nu vine din gândurile tale, ci din maşina alăturată. Da, chiar maşina care a ţâşnit în intersecţie cât p-aci să turtească botul maşinii tale, dacă nu te fereai la timp şi dacă nu claxonai cu sete. Vocii care te face cu ou şi cu oţet, mai bine zis celui din gâtlejul căruia ţâşneşte vocea şi care pare să aibă la o cercetare sumară înfăşişare de om, acestuia, ca să fim foarte exacţi, nu-i prieşte claxonul tău. Dar nu-i prieşte deloc.
Omul, sau fostul om, că între timp s-a transformat într-un fel de dihanie vorbitoare, dumneaei, dihania asta, a scos căpăţâna pe fereastră (bine că nu are mai multe, s-au mai văzut cazuri) şi ţipă fără contenire. Ce zice? Parcă: "Bă, boule!". Cum tocmai şi-a declinat identitatea, te gândeşti c-ar trebui să faci şi tu la fel. Adică să-i spui că eşti profesorul, doctorul, academicianul sau ziaristul Cutare. Nu c-ai vrea să te lauzi. Nici nu prea e de laudă aşa ceva. Alta ar fi fost dacă prezentai meteo la o televiziune de nişă sau erai hairstylist. Cu aşa ceva te puteai lăuda. N-ai încotro însă, de vreme ce el s-a prezentat înseamnă că şi tu...
Bă, ai înţeles? Te bag de nu te mai vezi! Pare să fie interesant ce spune. Meriţi să fii băgat.
Ai muncit pentru asta. Ai tras ca sclavul cheltuind bani, cheltuind nopţi, cheltuind speranţe, ca să te poţi bucura mai târziu de recunoaşterea celorlalţi, de stima şi respectul lor.
Parcă a zis ceva de mamă celălalt. Ceva ce are legătură directă cu băgatul. Iar mama de care a zis are legătură directă cu tine, fiind, vie sau moartă, chiar a ta, a profesorului, a doctorului, a academicianului, a ziaristului sau ce mama dracului eşti sau crezi tu că eşti. Ce ai fost, mai precis. Deoarece acum eşti altceva. Ce? Păi o spune chiar fostul om. Gura vorbitoare a căpăţânii care se bâţâie pe umerii lui: un prost, un nimeni, un rahat cu ochi pe care doar faptul că n-are timp îl împiedică pe omul-dihanie, care a coborât de la volanul maşinii proprii şi stă lipit de geamul maşinii tale, să te umple de scuipaţi. Ba ar putea să te umple chiar de sânge. Şi-ţi arată că are şi cu ce.
Tu, neînsemnatul de profesor, prăpăditul de doctor, amărâtul de academician, sărăntocul de ziarist, priveşti cu ochi pieriţi la maldărul de carne, care te-a ales pe tine dintre atâţia participanţi la trafic pentru această conversaţie măgulitoare, şi observi fulgerarea unei ghioage în dreptul parbrizului.
Nu, nu s-a întâmplat nimic. Maşina ta e teafără. Eşti teafăr şi tu. Dar numai pe dinafară. Ghioaga a renunţat abia în ultima clipă şi-a sărit cu purtătorul ei cu tot înapoi în limuzina personală, dispărând tustrei în vacarmul civilizaţiei urbane.
Au trecut orele de serviciu ca nişte fete bătrâne pe strada crematoriului. Îţi aduci cu mare greutate aminte cine erai când ai plecat de acasă. Acum la întoarcere eşti altcineva. Încă n-ai aflat cine.
Până şi profesorii, doctorii, academicienii sau ziariştii sunt câteodată bărbaţi. Aşa că nu plângi. Şi, totuşi, cineva pitit într-un ungher al sufletului tău o face. Ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, te mai priveşte şi unul cu ochi trişti din oglinda în care te uiţi înainte de culcare. Hotărăşti să iei atitudine faţă de acesta. Uitând de profesorul, doctorul, academicianul sau ziaristul din tine, îi altoieşti două perechi de palme în gând şi-i spui de la obraz cu voce tare: "Aşa-ţi trebuie, boule!".
Citește pe Antena3.ro
