Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Și termenul de corporatism nu e o licenţă, ci unul consacrat. Institutul pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” scrie, de pildă, într-un comunicat, că în lucrările sale „Mihail Manoilescu a dezvoltat o pledoarie în favoarea dictaturilor fasciste din Germania şi Italia, totalitarismului, partidului unic şi ideii mussoliniene a corporatismului”.
După apariția cărții Théorie du protectionisme et de l'echange international (Paris, 1929), semnată Mihaïl Manoïlesco, preşedintele brazilian Getúlio Vargas a impus în 1934 o nouă constituţie, cu elemente inspirate din corporatismul mussolinian, considerată semifascistă. Iar ca dovadă că atât brazilienii, cât şi argentinienii lui Perón au crezut în corporatism au găzduit un număr mare de nazişti şi fascişti, refugiaţi din Europa după cel de-Al Doilea mare Război al secolului trecut. Nestor Kirchner şi Cristina Fernández de Kirchner, soţ şi soţie, care au condus pe rând Argentina, cam în stilul Juan şi Izabela Perón, au venit la putere cu o platformă neoperonistă.
Însă pentru că tot am adus vorba de fascism e util să ne edificăm ce era şi ce voia el văzând din nou fragmentul lui Benito Mussolini din Doctrina Fascismului din 1932:
„Împotriva individualismului, ideologia fascistă promovează statul; şi promovează individul doar atât timp cât acesta coincide cu statul, care reprezintă conştiinţa şi voinţa universală a omului în istoria existenţei sale. Fascismul se opune liberalismului clasic, care a apărut din necesitatea unei reacţii la absolutism şi a cărui misiune s-a încheiat atunci când statul s-a transformat în conştiinţa şi voinţa poporului.
Liberalismul opune statului interesele individului; spre deosebire, fascismul reafirmă statul ca singură identitate reală a individului. Iar dacă libertatea este atributul omului adevărat, şi nu a unei păpuşi abstracte imaginate de liberalismul individualist, atunci fascismul este pentru libertate. Şi pentru singura libertate care poate exista, libertatea statului şi a individului în interiorul statului.
Prin urmare, pentru fascist, totul este în stat şi nimic uman sau spiritual nu există în afara statului. În acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteza şi unitatea tuturor valorilor, interpretează, dezvoltă şi oferă putere vieţii oamenilor”.
Dar, desigur, pentru a păstra echidistanţa, trebuie să dăm cuvântul şi susţinătorilor liberalismului clasic. În legătură cu corporatismul (economica corporativa în italiană, conform denumirii propuse de Mussolini, Ständestaat, în germană), Ludwig von Mises notează în eseul său „Intervenţionismul - o analiză economică” că s-a născut din socialismul de breaslă englez. Acesta dorea punerea în practică a „autoguvernării” pentru fiecare industrie. Însă într-o societate bazată pe diviziunea muncii, fiecare are interesul ca toate companiile şi ramurile să funcţioneze cât mai eficace cu putinţă. Chiar dacă este patronul propriei afaceri, întreprinzătorul într-o economie capitalistă rămâne supus legilor pieţei. Dacă vrea să evite pierderile şi să înregistreze profit, el trebuie să răspundă cât mai bine cu putinţă dorinţelor consumatorilor.
Industria organizată după modelul corporatist, fără teamă de concurenţi, nu e servitorul, ci stăpânul consumatorilor. Pe piaţă, corporaţia se află în postura producătorului şi vânzătorului unic. Ea nu se teme de concurenţa producătorilor de bunuri identice, deoarece posedă dreptul exclusiv asupra producţiei. De aceea, avem de-a face cu o societate de monopolişti.
Mises apreciază că sistemul corporatist nu are niciun motiv să-şi facă producţia cât mai eficientă, corporaţiile urmăresc să şi-o reducă pentru a obţine preţuri de monopol. Situaţia lor va fi cu atât mai bună cu cât cererea pentru produsele lor va fi mai presantă; intensitatea cererii face posibilă restrângerea producţiei şi obţinerea unor profituri globale în creştere. Sistemul, în ansamblul său, conduce la un despotism nelimitat al industriilor ce produc bunuri vitale.
Toate propunerile sistemului corporatist au nevoie de intervenţia statului, cel puţin în cazul în care nu se poate ajunge la un acord între corporaţii asupra anumitor chestiuni cum ar fi cea a preţurilor, subliniază Mises, care indică a se vedea discursul lui Mussolini în Senatul italian din 13 ianuarie 1934. Iar politica preţurilor - atrage atenţia economistul austriac - nu constituie singurul impediment, ci un astfel de sistem face imposibilă orice schimbare a procesului de producţie.
Rămâne ca cititorii noştri, care sunt mai inteligenţi decât noi, cum obişnuia să spună revista Caţavencu, să aleagă cu ce model sunt de acord. Cu diviziunea muncii şi economia de piaţă sau cu corporatismul, care încurajează, potrivit misiunii jocurilor corporatiste: spiritul de echipă, stilul de viaţă sportiv, integrarea socială etc.
