Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ca să-ţi dai seama că un roman e prost nu trebuie să-l termini. Îl abandonezi după câteva pagini. S-ar putea să nu fie prost, ci doar în afara gustului sau preocupărilor tale. Oricum, tu decizi cât timp pierzi citind din el.
Cu filmele, deşi ştii cât durează, e cam acelaşi lucru. Înainte de 1989, când intrai în sala de cinema, îndurai filmul până la sfârşit, fiindcă plăteai biletul. Puţini spectatori părăseau cinematograful la jumătatea filmului. Televiziunea a rezolvat relaţia cu durata: schimbi canalul.
O artă unde tu hotărăşti cât timp cheltuieşti cu contemplaţia e pictura. Intri în expoziţia de pictură şi, dacă te plictiseşti ori e de neînţeles, spui pardon şi ieşi în stradă după un minut.
Cu muzica, treburile sunt mai complicate. Publicul care merge la concerte ştie câte zeci de minute durează o simfonie sau un oratoriu. Înregistrările de muzică clasică merg cu măsura timpului la secundă. Repertoriul şi interpretările trebuie să garanteze că vor reţine publicul până la sfârşit. Noul, în creaţia muzicală, e o chestiune de suportabilitate. Publicul de la Ateneu ştie ce urmează să asculte.
Foarte puţini sunt cei care merg la Filarmonică ori la Sala Radio ca să descopere muzica lui Beethoven sau a lui Mozart. Merg pentru că o cunosc. Nu-i cred deloc pe cei care se laudă că au citit cutare roman de 100 de ori, dar pe melomanii care cunosc 100 de interpretări ale Anotimpurilor lui Vivaldi îi cred. Şi nu pentru că un cititor de romane n-ar putea avea relevaţii la a 100 citire a lui Don Quijote. În muzică, diferenţa o face şi interpretarea.
E un fapt că muzica clasică şi veche îşi primeneşte şi-şi înmulţeşte publicul, în vreme ce creaţia muzicală de avangardă şi experimentală are numai un public restrâns, de muzicieni şi de critici.
În artele plastice, în poezie, în teatrul modern, cultura şi educaţia te ajută să înduri agresivitatea, snobismele, ifosele elitiste. Arta modernă, nu-i o noutate c-o spunem, e adeseori un calvar. Şi e un calvar, fiindcă foarte mulţi artişti îşi propun să marteleze publicul, să-l provoace. Măcar dacă martelarea ar dura puţin, dar mulţi lungesc povestea. Îţi iau câteva ore din viaţă şi nu-ţi dau în schimb nimic ca s-o facă mai bună, mai suportabilă pe aceea care ţi-a rămas.
Timpul, prin urmare, intră în ecuaţia receptării unei lucrări artistice. Un scriitor mi-a dat ultimul său roman de 400 de pagini ca să-l citesc şi să-l recomand în câteva rânduri publicului.
I-am promis să scriu un text, nu însă să-i şi citesc cartea. Ca să scriu câteva rânduri despre o carte fără să mint pe nimeni, am nevoie de o jumătate de ceas. După ce citeşti mai multe sute de romane, ştii ce poate fi unul nou. Ca să fi citit însă romanul amicului aveam nevoie de două-trei zile.
Artiştii ar trebui să se gândească la acest lucru când cer publicului să-i ia în seamă. Banii ca banii, îi mai faci, dar timpul pe care ţi-l irosesc o expoziţie plicticoasă, un concert chinuit, un roman lânced cine ţi-l mai dă înapoi?
Citește pe Antena3.ro
