Creditarea în stil nou (4)

Zarurile fuseseră aruncate. Încet-încet, începând din 2001-2002, creditele imobiliare şi cele pentru consum au trecut din planul viselor şi al dorinţelor în viaţa de zi cu zi. Băncile au descoperit o nouă sursă de profit. Iar o parte a populaţiei a înţeles că numai prin împrumuturi bancare pot fi rezolvate problemele locative sau pot fi achiziţionate bunuri de consum de folosinţă îndelungată. Până când o nouă realitate a făcut să se aprindă o puternică dezbatere publică: pericolul cre­ditării. Pericol mult comentat în această ultimă parte a anului 2008.

Banca Naţională a intervenit în dezbatere cu un mesaj raţional: "Atenţie la echilibru". Pentru că ar fi grav dacă s-ar rupe echilibrul pe piaţa creditelor.

Două balanţe nu pot nici o clipă să fie ignorate. Prima: balanţa între volumul creditelor şi capacitatea de acumulare a resurselor de creditare. Cheile acestei balanţe – asigurate întotdeauna de nivelul eco­no­mi­si­rii interne şi de sursele de finanţare externă ale băn­cilor – sunt mai puţine acum, într-o vreme în care, pe întreaga planetă, banii sunt mai puţini şi mai scumpi. A doua: balanţa între volumul creditelor şi capacitatea de
rambursare. Am văzut, în America şi pe alte pieţe, ce probleme grave poate să inducă o criză a rambursărilor acelor împrumuturi date fără exigenţa cuvenită.

Cu ochii pe cele două balanţe, banca centrală se vede în situaţia de a filtra fluxurile de bani îndreptate către economia reală şi către populaţie. Un fapt real, ce a alimentat un zvon aiuristic: că va fi blocată creditarea.

Un neadevăr. Băncile din România vor continua diversificarea împrumuturilor către populaţie. De  unde, atunci, zvonurile privind blocarea creditelor?

S-a făcut multă vâlvă că băncile ar fi descurajate de impactul noilor norme ale BNR. De aici supoziţia că Banca Naţională ar vrea să rărească clientela băncilor, şi că băncile ar fi în situaţia de a-şi pierde o mare parte a clientelei. E absurd. Pentru că, în esenţă, este vorba doar de o măsură prudenţială: "limitarea riscului de creditare". Fără a bloca, însă, creditarea.

Astăzi, chiar în condiţiile crizei financiare internaţionale, nimeni în România n-ar putea să blocheze funcţionarea pieţei monetare şi de credit. Se impune însă o mai mare atenţie la cei doi stâlpi mari ai acestei pieţe: cât plătesc băncile pentru resursele atrase (dobânzile pasive) şi cât cer pentru creditele acordate (dobânzile active). Dacă dobânzile pasive nu ajung la o rată optimă, cu trei componente – 1) umbrela ce apără banii de inflaţie; 2) plus un premiu pentru riscul depunătorului; 3) plus sau minus cota băncii –, instituţiile bancare îşi vor epuiza resursele şi nu vor avea de unde să dea credite. Mai mult: dacă dobânzile active o iau razna, companiile şi populaţia vor suporta scumpiri iraţionale ale împrumuturilor. Şi cu atât mai mult s-ar afla în suferinţă piaţa interbancară.

La bancă vin cei ce au adunat ban cu ban şi-şi depozitează agoniseala. Băncile, în efortul de a aduna banii populaţiei şi ai companiilor, se bazează pe doi importanţi factori de atractivitate: dobânda şi în­crederea. Nici populaţia şi nici companiile nu-şi depun economiile în bănci dacă nu li se oferă un minim de încredere şi un câştig. Desigur, un câştig în termeni reali, aşa încât banii nu numai să fie protejaţi de inflaţie, dar să aducă şi o dobândă reală avantajoasă. Fără această atracţie, cei care economisesc vor ocoli sistemul bancar.

O soluţie raţională n-ar putea fi, în nici un caz, un ritm mai alert al creşterii creditelor. Fiindcă s-ar rupe şi mai mult legăturile între producţie şi consum.

Atât timp cât nu se înregistrează un plus de eficienţă a muncii nu au de unde să vină bani în plus pentru consum.