In curtea unui om au inflorit pomii; am vazut asta in urma cu o saptamana, la Antena 1. Nu stiu daca-i un semn in asta; nu stiu daca inforirea peste vreme, peste timpul infloririi, are o vreo semnificatie ascunsa, oculta sau doar noi gasim semnificatii in lucrurile care se intampla. Ceea ce-i sigur, insa, este faptul simplu ca lumina Soarelui si caldura au vocatia naturala de a trezi viata. Pana si pomii asculta pulsul ascuns al Soarelui si al caldurii.
Chiar si in pomi se trezesc necunoscutele visuri ale existentei sub stralucirea ponderata a Soarelui de noiembrie. Pentru creierul omenesc lumina Soarelui are virtuti la fel de puternice, caci lumina impresioneaza neuronii, iar ei trimit salve de bucurie si de incredere in fiecare coltisor al celulelor. Legatura noastra cu lumina Soarelui nu-i doar un basm si nici expresia unor credinte primitive, cat confirmarea uniunii, a unitatii, a dependentei noastre de Soare si de lumina sa. Ca si pomii care infloresc peste vreme, trupul omenesc, sufletul si mintea infloresc la orice vreme, cu o conditie: sa fie lumina si sa fie caldura. Sa fie lumina si cadura launtrica, iar pentru asta avem nevoie si de lumina si de caldura Soarelui.
Pe vreme rea, pe vreme cu nori, ne innoram si noi mai mult sau mai putin. Daca nu avem multumire in viata, daca nu ne pulseaza iubirea pentru ceva sau pentru cineva in launtru, daca avem griji, neajunsuri, suntem bolnavi, depresivi sau plini de furie, cerul innorat ne intuneca mai mult si ne conduce catre potecile inguste ale intunericului interior. Lumina Soarelui atinge creierul omenesc la fel cum ea atinge virtutile vietii in pomul capabil sa infloreasca in tarziul toamnei. Depresiile intra in remisie prin simpla prezenta a Sorelui zambitor si cald. Asta-i o concluzie validata experimental pe bolnavii diagnosticati cu depresie.
In viata de zi cu zi aproape ca nu intalnesti o persoana care sa nu se planga de adancimea intunericului intr-o zi... mohorata, iar asta inseamna ca diminuarea luminii Soarelui ne deprima putin pe toti. Asta inseamna ca avem nevoie sa gasim surse noi de lumina in zilele intunecoase de toamna sau in cele de iarna fara zapezi. Spun 'fara zapezi' pentru ca zapezile, albul lor imaculat si pacea abstracta in care pica fulgii albi sporesc puterea luminii si invioreaza resorturile ascunse ale creierului nostru si ale sufletului fericit. Creatorul a facut zapezi care inlocuiesc lumina Soarelui si care imbraca pomii in frumusete, iar asta are un scop estetic, dar si unul functional, legat de cresterea vitalitatii si a infloririi noastre interioare.
Pe vreme rea avem nevoie de lumina, caci lumina hraneste viata din noi si de indeparteaza de cotloanele intunecoase ale fiintei. Pe vreme rea, avem nevoie sa cunoastem sursele suplimentare de lumina ale existentei, mai ales atunci cand insasi experienta vietii pare sa ne fi luat motivele obisnuite de multumire si de fericire.
Cercetarile stiintifice au aratat ca lumina naturala, chiar aceea acoperita cu nori grosi, e mai puternica si mai benefica psihicului decat lumina artificiala. Plimbarea in aer liber, chiar pe sub nori, ar putea fi un antidepresiv strasnic. In locuinte, lampile, a caror lumina imita lumina Soarelui s-au dovedit si ele vitale pentru creier, cu rol antidepresiv. Dar mai avem la indemana o metoda de compensare a deficitului de lumina, specific acestui anotimp: propria noastra imaginatie. Putem medita cu ochii inchisi, dar si cu ei deschisi. Putem pacali creierul, despre care se stie ca nu distinge intre ceea ce ce-i real si ce-i imaginar; el reactioneaza la imaginatie la fel cum reactioneaza la realitate; ne putem imagina Soarele verii, marea, ne putem visa intr-un peisaj plin de lumina si de caldura, printre pomi si vegetatii luxuriante, la munte sau la mare...
Creierul crede ca noi chiar vedem lumina Soarelui si daca doar ne-o imaginam. Creierul devine fericit si daca ne imaginam intamplari fericite. Celulele noastre raspund semnalelor pe care creierul le transmite si intr-un exercitiu de imaginatie, iar imaginandu-ne lumina Soarelui ne reconectam cu viata, cu inflorirea fiintei, cu acea parte din noi care – la fel ca pomisorii din curtea unui om – poate inflori pe vreme rea.