Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăiesc o dimineaţă mai liniștită. Mai de gura sobei. Privind iarna de dincolo de geam sunt ademenit să hălăduiesc, leneș și plăcut, prin niște amintiri care mă fac vecin de vârstă cu Maria și Matei. Minunații mei nepoți. Dar nu-mi permit să consum răsfăț în doze care dăunează grav prezenței în real. Mi-aș pierde antrenamentul supraviețuirii și n-aș mai fi capabil să înfrunt pe picioare înjurătura dură a vremurilor nevoiașe cu care ne confruntăm.
Iau legătura cu o nouă zi prin intermediul presei și constat că așa-mi trebuie. Că nu mi-era bună contemplația. Fiindcă ajung astfel la un interviu pe care Cristian Chivu l-a acordat pentru Inter Chanel. Un interviu mai altfel. Omul vorbește mai deschis ca niciodată despre suferință. Dar nu se vaită. Povestește doar. Inventariază un parcurs de viață normală pentru el, exemplară din punctul meu de vedere. Cristian Chivu vorbește despre traumele care i-au încercat viața sportivă, despre eforturile pe care le-a făcut pentru a rămâne pe picioare, dar și despre nedreptăți care nu-l puteau lăsa vreodată indiferent.
Cristian Chivu afirmă abia acum că renunțarea la echipa națională nu a fost cauzată de oarece relații mai contondente cu administratori vremelnici ai fotbalului. Temeinicia deciziei sale se regăsește în acuzația de trădare. Acuzație care nu venea cumva din partea vreunor străini. Nu! Străinii, dimpotrivă, l-au admirat. La Ajax, Koeman i-a pus banderola pe braț când avea doar 21 de ani. Și i-a afișat tricoul în vitrina de respect a clubului. Jose Murinho, individ care păstrează de obicei elogiile doar pentru sine, spunea că jucătorul Chivu poate fi, eventual, înlocuit. Omul Chivu, niciodată! Onorurile de care Chivu s-a bucurat prin cutreierarea sa europeană puteau fi oricând copleșitoare pentru un om obișnuit. Ceea ce Chivu nu este. Și tocmai pentru că nu este croit dintr-un aluat comun, Chivu nu a putut trece cu vederea peste acuzația de trădare. Mai ales când această acuzație venea dinspre cei de-acasă. Casă care era și a lui.
În 2010 scriam despre Chivu. Spuneam că omul joacă fotbal într-un campionat al performanțelor autentice. Al superlativelor. Și că nu populează forfota trupeților de rând. Cristian Chivu are nume de exemplu în Italia. A reușit să se impună, să creeze modelul fără a-și fi propus neapărat acest lucru. Omul a semnat contracte de muncă știind ce are de făcut și, fiindcă așa i-a fost apucătura, tot ceea ce a afăcut, a făcut ca lumea. Deși nu i-a fost deloc ușor. Pentru că a fost verificat de soartă prin încercări de mare cumpănă. Vremea a trecut și performanțele îl ceritifică pe Cristian Chivu dincolo de orice alte comentarii. Are Cupa și Super-cupa Olandei cu Ajax. Are trei titluri, trei cupe și două super-cupe ale Italiei, Liga Campionilor și Mondialul cluburilor.
Palmaresul sportiv este rotund completat de palmaresul civil. Despre fetițele și familia lui Cristian Chivu nu vorbesc însă eu. Vorbește el cu o plinătate de suflet pe care o merită din plin. Și pe care o înțeleg grație unor experiențe personale. Altceva nu înțeleg. De câtă generozitate este capabil Chivu atunci când promite că, la finalul carierei, se va implica din nou în fotbalul românesc. Nu înțeleg, dar mă bucur. Și, pentru că nu mă caracterizează generozitatea lui Chivu, recunosc faptul că bucuria mea are suport parșiv. Abia aștept reacția leprelor logoreice care în decursul timpului nu prea mai aveau loc de Chivu. Așa cum am mai zis, abia aștept să aflu cum se vor recicla mamelucii care generau comparații tembele între Chivu și mondenii chiloțărelii din fotbal. Se vor parca ei în boschetăreala care i-a consacrat sau vor ieși din nou, cu nesimțire, pe... corso?
