Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pictorii francezi au iubit Parisul, au semnat, cu sentimentul unui privilegiat, un infinit de "vederi din Paris", iar unii n-au făcut altceva toată viaţa decât să picteze "peisaje urbane" din tot Parisul, alcătuindu-i astfel o istorie a înfăţişărilor de-a lungul veacurilor.
Au pictat pieţe pariziene, străzi, case şi aglomerări umane şi pictorii străini ai "Şcolii de la Paris". Cu excepţia românilor care au studiat un timp aici. Puţinele imagini ale metropolei pictate de români parcă ar fi toate, cu numai două-trei excepţii, "vederi din Bucureşti". S-au dus la Paris şi n-au văzut în el decât tot acoperişurile din mărginimi, tot uliţe pricăjite şi tot locaţii ieftine. Te întrebi unde le-au găsit, fiindcă nu-i tocmai uşor să afli în Paris numai colţuri dintr-un Bucureşti deloc prietenos. Chiar şi podurile de pe Sena au, în viziunea artiştilor noştri, ceva din nişte podeţe mohorâte.
Dacă s-ar face o expoziţie cu Europa de la întâlnirea veacurilor XIX cu XX şi în epoca interbelică în viziunea pictorilor români, am fi şocaţi ce Europă mititică şi periferică au abordat tematic aceştia. Până şi la Veneţia, unde toată pictorimea lumii se duce cu şevaletul în Piaţa San Marco şi pe Canal Grande, pictorii români tot canale înguste, lipsite de soare şi de măreţie, au pus pe pânză. Şi nu pe pânze de mari dimensiuni, cu o respiraţie generoasă a subiectelor, ci pe suprafeţe modeste, care nu reţin monumentalitatea triumfantă a Veneţiei. Au plecat din ţară speriaţi de marea Europă şi au trăit-o cu nostalgia ocrotitoare a unor locuri natale paupere, plicticoase şi traumatizante. Nu au îndrăznit să iubească Parisul, Veneţia, Munchenul, deşi la vremea aceea a fi fost român nu era un necaz. În însemnări, cei care au lăsat texte din voiaje îşi mărturisesc admiraţia şi dragostea pentru oraşele unde au studiat, dar din tablouri răzbat mai degrabă sfiala, frustrarea şi neputinţa de a angaja relaţii majore şi durabile cu centrele culturale de prim rang.
Săraci erau, sărăcii au pictat. Timoraţi erau, mărunţişuri au pictat.
Când unii, cu ani mulţi de viaţă pariziană, au cutezat să picteze o piaţă, au făcut-o discret, de la fereastra hotelului sau a mansardei unde se simţeau apăraţi de tumultul fabulosului Paris. Au venit acasă din aceste călătorii de învăţătură cu tablouaşe şi cartoane mici, cu schiţe şi acuarele, nu cu opere, cu vederi frenetice din Centru.
Greu mai scapă românul de condiţia mahalalei din el. Poţi să fugi la capătul pământului şi tot cu ochii de acasă vezi lumea. Vezi ce-ai lăsat, nu ce e altfel. Ce le lipseşte însă fatal tuturor tablouaşelor, cu care pictorii români s-au întors în ţară de la studii, e bucuria privirii. Toţi parcă ar spune: Da, am fost, am şi văzut câte ceva, dar nu e de nasul nostru, nu e pentru noi! Iar dacă şcolirea în străinătăţi nu e bucurie, nu e nici curaj, nici adevăr, nici durată.
Citește pe Antena3.ro
