Cu bunicul sub brat, impachetat in Scanteia

Oamenii se descurca. E drept, trebuie sa fie mai intai incurcati, ca sa se descurce. Nu exista insa situatie cu adevarat fara iesire, nici cand esti mort.

Iesirea, cand esti mort, e tot pe unde-ai intrat, doar ca trebuie sa treaca un numar de ani, cel putin sapte.
Doamna B. l-a scos pe bunica-su din groapa, insa dupa saptesprezece ani l-a infasurat frumos in ziarul Scanteia, a luat coletul sub brat, a urcat ca orice femeie in varsta cu un pachet mai mare la subsoara in autobuzul numarul 2, unde era o zapuseala si o inghesuiala de nu-ti venea sa calatoresti nici mort, si a strabatut orasul raspandind un delicat miros de cocleala funerara care, desi nu semana cu nimic, decat poate cu acela al unui dormitor de soldati, cand unitatea e plecata la manevre, ii melancoliza la fel atat pe abonati, cat si pe cetatenii lipsiti de simt civic care circulau fara bilet. Daca i-ar fi intrebat cineva la ce se gandesc, ar fi raspuns probabil toti ca se gandesc la cele trecatoare: la viata, la fericire, la pensie. Nici unul, la cimitir.

Doamna B. l-a impachetat artistic pe bunica-su in Scanteia, nu doar ca sa nu-i risipeasca ramasitele pamantesti in autobuz, cum se intamplase cu o saptamana in urma, cand reusise sa cumpere din hala niste oase de supa admirabile si le pierduse printre picioarele calatorilor, ci ca sa nu mototoleasca ziarul. N-ar fi fost pentru prima oara cand Vasile B., venit sa-si petreaca un rest de concediu la ai lui, o ruga pe doamna B. sa-i cumpere din oras un ziar. Iar aceasta ba infasura in el cartofii, ba niste tacamuri de pui si ultima cuvantare a tovarasului Ceausescu devenea de necitit.

Nu toata lumea din oras avea dreptul sa umble cu stramosii in sacosa prin mijloacele de transport in comun, ca sa castige nitel loc de veci pentru cei care veneau la rand. De fapt, nici nu se punea problema unui astfel de drept. Cum se stie, mortii sunt toti egali in fata lui Dumnezeu. Totusi, in fata oamenilor unii raman - cum spunea Orwell - mai egali ca altii. Doamna B. avea acest privilegiu temporar, deoarece sotul ei, fiind tamplar, executa la comanda si la recomandarea groparilor sicrie clandestine mici pentru oseminte.

N-ar fi fost singurul care stia sa intocmeasca ladite de lungimea unui femur si un sfert, insa era unicul meserias din tot orasul caruia cumnatul groparului sef ii facea rost pe incredere de scanduri bune, de furat, refuzate la export.

Cum spuneam, oamenii se descurca. Daca, bineinteles, sunt lasati in pace si nu-si baga statul nasul in toate celea. Cum ar fi fost, bunaoara, sa-si fi bagat statul nasul in pachetul in care doamna B. il cara acasa pe bunica-su ca sa-i croiasca un sicriu mic, dar trainic. Asa cum si raposatul, tot tamplar, l-ar fi facut daca i s-ar mai fi oferit posibilitatea.

De cum a intrat doamna B. pe poarta cu bunicul sub brat, Vasile B. si-a dat seama ca ziarul devenise de nefolosit ca ziar. Poate doar ca sa mai impacheteze ceva in el, insa de citit nici vorba. Mai ales ca din paginile dedicate magistralei cuvantari a tovarasului Ceausescu se ridica, de indata ce dezmototoleai Scanteia, un damf parca premonitoriu de mormant proaspat ravasit.

Doar stirile, fiindca erau tiparite pe margini si in josul paginilor, nu fusesera murdarite cu pamant. Cea mai curata din ele fiind stirea privitoare la indeplinirea planului la export la fabrica locala de scanduri unde lucra si cumnatul groparului.