Cu forţa

Ne place să credem că inovaţia şi creativitatea sunt rodul unor simple momente de strălucire ale minţii omeneşti. Adevărul pare să fie cu totul altul...

Aproape toată lumea ştie că lui Newton i-a căzut un măr în cap, ceea ce l-a făcut să dezvolte teoria gravitaţiei. Puţini oameni n-au auzit povestea lui Ar­hi­me­de, ca­re a ieşit gol din baie şi a luat-o la goană pe străzile Sira­cu­zei, fericit că a descoperit prin­cipiul care îi poartă numele. În vremu­rile noastre circulă le­genda celui care a inventat co­mer­ţul pe in­ternet, eBay, doar fiindcă dorea să-şi ajute logodnica să se des­cotorosească de nişte automate de vândut bomboane. Poveşti. Simpatice poate, dar poveşti.

 

Ne place să credem că inovaţia şi creativitatea sunt rodul unor simple momente de strălucire ale minţii omeneşti. Adevărul pare să fie cu totul altul, orice proces de creaţie este lent şi combină mici inspiraţii cu fapte interesante şi posibilităţi uneori nebănuite. Totul seamănă mai degrabă cu procesul de formare al perlei într-o scoică, cu acumularea straturilor de sidef în jurul unui grăunte de nisip.

O carte recent apărută: “Miturile ino­vaţiei” îi dă ocazia autorului, Scott Ber­kun, să urmărească timp de câţiva ani munca unui electronist. Jim Mar­ggraff este inventatorul unor mici apa­ra­te care îi ajută pe copii să înveţe să ci­tească, să scrie, să înţeleagă ce este o har­tă. El susţine că de multe ori se duce la culcare frământat de o idee, doarme câ­teva ore şi se trezeşte cu soluţia în minte.

Somnul are o importanţă încă insuficient înţeleasă în procesele de creaţie, este un fel de incubator al ideilor. Să nu uităm însă ce spunea marele Louis Pasteur: “Numai un om cu mintea pregătită poate avea norocul unei idei de succes”. Sună convingător şi poate declanşa o asociaţie de idei destul de transparentă cu titlul unei cărţi apărute prin anii ’50 ai secolului trecut, “Treptele norocului”.

Autorul, Raymond Battegay, psihiatru eleveţian, a mai scris şi despre situaţiile-limită, diverse forme de anorexie, destin. Numele lui, deseori pomenit cândva într-un sanatoriu de nevroze, fost şi actual palat regal, rămâne legat de unele tehnici ale psihoterapiei de grup. Era folosit un text (deseori scena finală din “Nora” de Ibsen), pe care îl comentau participanţii la şedinţa de tratament, împreună cu terapeutul, bun prilej de clarificare a diagnosticelor şi de găsire a unor mo­-da­lităţi terapeutice mai eficiente.

Multă vreme nu s-a auzit mai nimic despre tehnica Battegay. Cu atât mai mare surpriza produsă de apariţia unui volum neobişnuit, o antologie care cuprinde 16 povestiri scurte, semnate printre alţii de Gogol, Joyce, Cehov, Katherine Mansfield, Camus, Law­rence. Autorul, psihiatrul William Tucker, susţine că foloseşte ficţiunea pentru a-i familiariza pe studenţi cu suferinţa oamenilor, cu lupta îm­potriva simptomelor, cu încercarea de a se schimba, de a redeveni ceea ce erau mai înainte.

Tucker şi-a ales textele, care vor fi mai apoi citite, comentate şi analizate de membrii unei grupe de studenţi, încercând să ilustreze fazele dezvoltării personalităţii despre care vorbeşte Erik Erikson. Textele clasice par a fi mai utile decât lite­ratura de strictă specialitate.

Povestirile nu sunt cele folosite de obicei în psihiatrie pentru a ilustra o anume tulburare, ci se ocupă de oameni obişnuiţi, în încercarea de a înţelege ceva mai bine procesele de gândire, sentimentele, suferinţa. Iniţiativa lui Tucker a fost primită cu entuziasm de studenţi, dar şi de specialişti, cu toate rezervele pe care aceştia din urmă nu au ezitat să le exprime. Reluarea lecturii, însoţită de reluarea discuţiei, va duce la noi interpretări, la descoperirea unor subtilităţi ale textului, multe dintre ele neaşteptate. Dacă nu credeţi încercaţi să recitiţi, după o lungă pauză, “Mantaua” lui Gogol. Vă aşteaptă câteva surprize.

Lipseşte, din păcate, unul dintre textele pe care mulţi specialişti îl consideră ideal pentru comentariul de grup, fie terapeutic, fie educativ. Este vorba despre povestirea “Cu forţa” scrisă de William Carlos Williams, poet şi pediatru din secolul trecut. El descrie încercarea de a consulta o fetiţă bolnavă, împotrivirea acesteia, folosirea disperată a forţei, stabilirea unui diagnostic foarte grav, pe care mica pacientă încerca parcă să-l ascundă, să-l păstreze secret. Confruntarea nedorită este traumatică şi pentru medic.

După aproape jumătate de secol, un foarte tânăr psihiatru, care a folosit textul lui Williams într-o terapie de grup inspirată de tehnica Battegay, povestea foarte încântat ce succes a avut la pacienţi. Chiar şi la cei în care nimeni nu-şi mai punea mari speranţe.