Cum a fost impus votul uninominal

Politicieni, jurnalişti s-au întrecut în a repeta până la saturaţie clişeul privind reformarea clasei politice prin renunţarea la votul pe listă.

Dezastrul votului uninominal pare a fi acum, după anunţarea rezultatelor, mai mult decât o teză. E o axiomă. Politicieni, jurnalişti, membri ai aşa-zisei societăţi civile se întrec în a-l denunţa cu acelaşi entuziasm debordant cu care, nu demult, îl elogiau.

Şi-a spus cuvântul, ca de obicei, dispo­nibilitatea elitei noastre politico-cultu­rale de a se isteriza pe moment, dând curs unei îndelungi tradiţii româneşti de supunere la focul de paie al clipei.

Ca şi în cazul perioadei în care votul uninominal era ridicat în slăvi, şi în cazul perioadei prezente se impun nuanţările.

Într-adevăr, votul uninominal e un dezastru.
În nici un caz însă, pentru că politicienii situaţi pe primul loc au pierdut în favoarea altora de pe locul al doilea sau chiar al treilea:
1. Au pierdut în favoarea candidatului reprezentând tot partidul lor.
Eşecul de la nivel individual nu s-a repetat la nivel de partid.
Dacă partidul ar fi avut 50% din voturi, numărul mandatelor ar fi fost mult mai mare şi, astfel, ar fi intrat şi cei de pe locul întâi, şi cei de pe locurile următoare.
2. Nimeni nu i-a oprit pe candidaţii unui partid să obţină 50% plus unu pentru a nu mai aştepta redistribuirea.

Votul uninominal e un dezastru, pentru că el n-a reuşit să reformeze clasa politică mai mult decât votul pe listă.

Nu-i exclus ca, păstrându-se formula de vot tradiţională, pe listele unui partid să nu mai fi apărut corupţii, traseiştii şi neica-nimeni de acum.

De ce n-a reuşit votul uninominal să aducă reformarea clasei politice?
1. Pentru că el a fost impus de sus în jos, şi nu de jos în sus, cum ar trebui când vine vorba despre o măsură revoluţionară.
2. Pentru că el n-a făcut subiectul unei ample dezbateri, pro şi contra, în stare astfel să fie înţeles de electorat şi, mai ales, să nu creeze orizonturile de aşteptare exagerate.

Aşa cum am scris şi spus în perioada entuziasmului pe cât de deşănţat, pe atât de artificial faţă de votul uninominal, nu formula e primejdioasă, ci felul în care a devenit măsură legală.

Românii sunt un popor uşor de manipulat. Absenţa spiritului critic, asociată aprinderii de moment, sub semnul latinităţii, îl face să înghită pe nemestecate orice lozincă, fără a-i descifra substanţa. Aşa s-a întâmplat în ultimii 17 ani cu privatizarea, desfiinţarea CAP-urilor, anticomunismul, anticorupţia, reforma, schimbarea de regim. Un club de aventurieri – cum ar fi zis Arghezi – lansează la un moment dat o lozincă. De îndată, presa de fătuce şi guguştiuci o preia şi o oferă poporului fără o minimă nuanţare. Democraţia înseamnă, prin definiţie, absenţa cenzurii. Toate punctele de vedere au posibilitatea să se exprime în spaţiul public. Democraţia românească e însă profund afectată de ceea ce Ignacio Ramonet numea cenzura consensului. Ca şi în cazul reflexului pavlovian, pronunţarea unui cuvânt stârneşte o reacţie automată. Spuneai votul unino­minal, toată lumea răcnea a aprobare. Iar cei care au îndrăznit să obiecteze au fost imediat puşi la colţ ca fiind reacţionari.

Pe acest mecanism s-a creat în România, în doi timpi şi trei mişcări, isteria votului uninominal. Nimeni nu s-a întrebat şi asupra efectelor negative ale votului uninominal în România definită printr-o slabă conştiinţă civică. Nimeni nu s-a gândit că prin votul uninominal se slăbeşte forţa partidelor sau că sunt legitimaţi baronii locali şi, în general, oamenii cu bani. Toată lumea era convinsă că votul uninominal va aduce automat creşterea salariilor, dispariţia haosului din Bucureşti, pensii mai substanţiale, ouă ieftine. Absurditatea a fost cu atât mai mare cu cât mulţi politicieni şi jurnalişti erau convinşi că votul uninominal e o prostie, că reformarea clasei politice nu şedea în votul uninominal, ci în schimbări de profunzime în însăşi societatea românească.

Curios a fost că şi partidele care se proclamau entuziaste ale votului uninominal n-au fost în stare să aducă în favoarea acestuia argumente solide, convingătoare. Politicieni, jurnalişti s-au întrecut în a repeta până la saturaţie clişeul privind reformarea clasei politice prin renunţarea la votul pe listă.

A venit apoi o altă absurditate: convocarea Referendumului.
În sine, iniţiativa convocării unui Refe­rendum privind votul uninominal nu e greşită. Într-adevăr, singurul în stare să se pronunţe dacă e nevoie sau nu de o reformă electorală e poporul român. Numai că în realitate Referendumul n-a fost convocat de Traian Băsescu pentru ca poporul, cumpănind argumentele pro şi contra, să decidă, ci pentru a alege între uninominalul lui Tăriceanu şi uninominalul lui Băsescu. Referendumul a fost astfel nu o confruntare între argumente, ci o confruntare între simpatii.
Totul pe fondul isteriei votului uninominal.

Dacă e ceva ce trebuie discutat acum nu e dezastrul votului uninominal, ci dezastrul felului în care a fost impus.