Cum a rămas Lilica pe drumuri (II)

APLAUDACĂ LA TV  ●  O palmă pe fustă, nu pe pulpă, a scos-o din sărite
Aplaudaci li se spunea cetăţenilor angajaţi cu ora să fie spectatori pasionaţi la emisiunile transmise în direct de televiziune.

APLAUDACĂ LA TV  ●  O palmă pe fustă, nu pe pulpă, a scos-o din sărite
Aplaudaci li se spunea cetăţenilor angajaţi cu ora să fie spectatori pasionaţi la emisiunile transmise în direct de televiziune.

Nu televiziunile îi angajau, ci nişte firme cărora li se zicea, americăneşte, de casting.

Cînd producătorul avea nevoie de nişte inşi care, aşezaţi pe gradene, să aplaude la orice prostie a moderatorului sau să rîdă în hohote la glumele nesărate ale invitatului dădea un telefon firmei de casting. Mai ceva ca o firmă de catering, respectiva îi trimitea imediat ce-i dorea inima producătorului: tineri, bătrîni, copii, bărbaţi, femei, inşi cu înfăţişare de angajaţi ai unei multinaţionale sau inse cu înfăţişare de croitorese proprietare de atelier.
Lilicăi îi plăcea meseria asta. Nu trebuia să facă nimic mai deosebit. Altfel spus, nimic din ceea ce implica un efort. Un microbuz o lua din Piaţa Romană, unde ajungea cu metroul şi, împreună cu ceilalţi angajaţi ai firmei, era lăsată în marele complex comercial care-şi închiriase multe clădiri, pentru emisiunile-spectacol, diferitelor televiziuni. Şefa de echipă îi striga după un tabel, producătoarea, stînd şi ea în capul scărilor, le indica locul pe care trebuie să-l ocupe în chip obligatoriu, iar ei se buluceau înăuntru, răsfirîndu-se de-a lungul gradenelor. După ce luau poziţia de ascultare atentă, ba chiar şi de oameni răpiţi de cele văzute şi auzite, corespunzător începutului de emisiune, dădeau obol contractului: primele aplauze, poruncite de regizorul de platou. Aşezat undeva într-o margine, să nu apară cumva pe micul ecran, regizorul de platou, un tînăr cu un tricou pe al cărui piept scria Fuck you şi cu nişte tîrlici în picioarele goale, făcea semnul aplauzelor dezlănţuite: cele două palme izbite în ritm rapid. Uneori trebuiau să izbucnească în rîs. Ba mai mult, să se prăpădească de rîs. Regizorul de platou le făcea semnul corespunzător. Ducînd amîndouă arătătoarele la gură întruchipa un zîmbet pînă la urechi. Pînă la urechi, fireşte, deoarece pînă acolo ajungeau deştele regizorului.

Cînd lua sfîrşit o emisiune, să-i zicem, una cu tentă sexuală, intitulată Pisicile fierbinţi în direct, se făcea o scurtă pauză. Ieşeau cu toţii în curte. Dintr-o limuzină cu girofar cobora invitatul emisiunii următoare: un demnitar.

Trecea din cînd în cînd, bătînd fără rost dintr-un clopot-sonerie, un tramcar. Pe platformă, printre butoaiele cu măsline din Grecia, produse, de fapt, la Găieşti, doi inşi, goi pînă la brîu, cătau a dovedi că ei sunt virili.

Bărbaţii fumau o ţigară. Cît timp bărbaţii pufăiau intens, să-şi vîre în plămîni cît mai mult fum, să-i mai ţină vreo oră-două, femeile completau un chestionar înmînat fiecăruia de regizorul de platou. Nu era neapărat obligatoriu să fie completat. Ele se străduiau, totuşi, să-l dea gata, în care scop se strîngeau ici-acolo mai multe la o singură hîrtie.

Făceau asta femeile mai în vîrstă, foste lucrătoare la Apaca sau la Bumbăcăria română, învăţate să asculte de şefi. Ieri, şefii erau directorii, inginerii-şefi, secretarii de partid. Azi se numeau patroni. Cele mai tinere, ca Lilica, îşi pierdeau timpul cu fleacuri. Îşi arătau una alteia ultima ojă pusă pe unghii. Făceau schimburi de experienţă despre cum să nu rămînă gravide. Cîte una plîngea povestind, printre sughiţuri, că a lăsat-o iubitul. Celelalte o consolau, spunîndu-i, potrivit tipicului, că, Slavă Domnului!, nu s-au terminat bărbaţii.

După care, la bătutul din palme al şefei, intrau la o nouă emisiune.

Un talk-show politic de astă- dată, intitulat Vorbe încrucişate.

Şi moderatorul, şi invitatul erau alţii. Locul tipei cu fustă scurtă şi decolteu adînc, violent fardată şi avînd în spate, ca o coadă, aparatul de emisie, îl lua un bărbat la vreo 50 de ani, la costum şi cu o faţă extrem de severă.

Invitata dinainte fusese o starletă care se străduise să ţină cît mai mult picioarele desfăcute, să i se vadă chiloţii. Acum invitatul era un bărbat cu chelie, costum scump, cravată şi ciorapi lungi, să nu i se vadă pielea păroasă cînd şedea picior peste picior.
Pentru ei, aplaudacii, era mai greu decît la emisiunile de divertisment. La primele asistau cu plăcere, se dădeau în vînt după ele şi, de altfel, le-ar fi urmărit şi dacă ar fi stat acasă în fotoliu. De aceea, firma le scădea din salariu o cotă, căreia i se spunea taxa pe văzut la faţa locului. Cele de talk-show politic erau plicticoase. Nu înţelegeau nimic din ce se discuta acolo, în platou, nici nu-i interesa, de fapt, şi culmea!, nu simţeau cînd trebuie să aplaude. De aceea, la astfel de emisiuni se cerea să fii tot timpul încordat, să nu-ţi scape semnul Aplauze făcut de regizorul de platou.

Tocmai aceste emisiuni făcuseră din Lilica una dintre cele mai căutate aplaudace. Încă din copilărie rămăsese cu obiceiul de a sta cu gura întredeschisă cînd asculta pe cineva. Imaginea unei spectatoare tinere, drăguţe, cu sînii mari, urmărind cele spuse de invitat cu gura întredeschisă era foarte căutată de operatorii din platou.

Însă tot de la o astfel de emisiune i se trase pocinogul care o lăsase pe drumuri.

Televiziunea naţională organiză un talk-show special cu preşedintele Republicii. Pentru aceasta fură convocate mai multe firme de casting, astfel încît audienţa să atingă o sută de spectatori. Pentru prima dată de cînd o făcea pe aplaudaca, Lilica nimeri lîngă un bărbat de la o altă firmă. În acea zi îşi pusese întîia oară o fustă albă scurtă, cumpărată de la una din colege, care vindea la preţ redus lucruri furate de fratele ei din magazinele de la Milano. Era o fustă splendidă, care-i şedea trăsnet şi, înainte de emisiune, toţi colegii simţiră nevoia să i-o spună.

La un moment dat, în timp ce şeful statului răspundea unei întrebări despre locul şi rolul României în lume, cel de alături, incitat de familiaritatea Lilicăi (aşa era ea cu toţi bărbaţii), crezu că i s-au făcut avansuri şi, drept urmare, îi puse palma sa asudată pe pulpă, sus, aproape de organul intim. Lilicăi îi erau absolut indiferente asemenea gesturi. Se lăsa mîngîiată pe sîni, atinsă pe pulpe, ba chiar şi giugiulită, fără a simţi nimic altceva decît durere, cînd era strînsă prea tare de sfîrcuri, sau asprime, cînd i se umbla cu mîinile pe pulpe. Dacă idiotul de lîngă ea i-ar fi pus palma mai jos de marginea fustei, nu s-ar fi întîmplat nimic. Insul i-o trîntise însă direct pe fusta albă. Şi în acel moment, Lilicăi, care simţea palma asudată, îi trecu prin cap că i-a nenorocit frumuseţe de fustă albă. Şi vedea urma palmei murdare pe albul imaculat. Gîndul acesta o făcu să se învineţească de ciudă şi să se strîmbe groaznic. Operatorul transmisiei în direct o căută, ca de obicei, cu camera, ştiind că dă bine imaginea ei cu guriţa întredeschisă a ascultare. Numai că, de data asta, gura Lilicăi era schimonosită de furie.

Şi astfel, la vorbele preşedintelui de preamărire a locului şi rolului ţării noastre în lume, televiziunea publică dădu drept reacţie o tînără spectatoare strîmbîndu-se de furie.

N-ar fi fost cine ştie ce. Emisiunea n-avea prea mare audienţă, dacă, în hol, cele de pe micul ecran n-ar fi fost urmărite de consiliera de presă a preşedintelui. Aceasta, o fată bătrînă, rămasă nemăritată, pentru că – zicea ea – se căsătorise cu Administraţia prezidenţială, prinsese ciudă pe Lilica de la primele imagini. Din nu ştiu ce motive, frumuseţea Lilicăi o scosese din sărite. Astfel că, după emisiune, consiliera se duse glonţ la producătoare şi-i făcu scandal. Schimonoseala tinerei spectatoare la declaraţia preşedintelui nu era întîmplătoare. Mai mult ca sigur, respectiva fusese infiltrată de adversarii politici ai preşedintelui. Şi aceştia aveau să dea la televiziunile lor imaginea tinerei strîmbîndu-se la spusele preşedintelui, prezentînd asta drept o reacţie firească, naturală, a tinerei generaţii la demagogia preşedintelui. Scandalul ajunse şi la proprietarul firmei,  care fu somat s-o dea afară pe Lilica. Proprietarul care ştia că altfel s-ar putea trezi cu Garda Financiară pe cap, se execută, chiar dacă nu fără părere de rău.

Şi astfel a rămas pe drumuri, după taică-său, şi Lilica.