Cum m-a învăţat Grigore iubirea de România

Azi, Grigore nu mai e. A plecat să predea limba română îngeri­lor. Marea lui iubire pentru România era uluitoare. Îmi ami­n­tesc o discuţie de acasă. Grigore venise de la Chişinău, iar bu­cu­ria lui de a-şi revedea ţara despicată de Prut, devenit graniţă între fraţi şi părinţi, îi dădea o însufleţire rară. Frate Lucian, zicea, am stat la coadă în Piaţa Amzei şi nu mă mai săturam să vorbesc cu oamenii, să-i mângâi cu vorba şi cu ochii.

Vestea nenorocită că Grigore Vieru s-a pră­pădit m-a găsit la Sângeru. Prima ştire a televizorului, unica mea posibilitate să aflu ce mai e prin lume, fiindcă aici nu vin ziare, începea cu o poză a lui Grigore. Po­e­tul cu fruntea înaltă şi ochii trişti, mai me­reu trişti, era cum îl ştiu, tânăr ca la treizeci de ani, poza lui refuzând să îm­bă­trânească. Textul care însoţea fotografia, citit lăcrimos, m-a dumirit ce s-a petrecut. Am închis şi am rămas năuc toată ziua. Poate nu-i adevărat. Am redeschis televizorul seara, căutând un canal de ştiri. Grigore Vieru, bietul, nerăsfăţat de­cât rar de critica literară, deschidea din nou emisiunile informative prin tragicul lui sfârşit, bătând vânătoarea de la Balc şi şpriţul lui Traian Băsescu de la Braşov. Un poet trebuie musai să moară pentru a  deveni important.

Am trăit nişte ani de frumoasă prietenie cu Grigore Vieru. Când rar venea la Bucureşti înainte de ’89, mă vizita acasă, unde tăifăsuiam până la trei dimineaţa. Ultima oară mi-a adus un dar. Un stor­că­tor rusesc de fructe. Ce-i cu ăsta, Grigore?, m-am mirat eu. Copiii tăi sunt mici, mi-a răspuns prietenul meu basarabean, au nevoie de vitamine. Şi mi-a arătat cum bagi trei morcovi într-o pâlnie şi pe jos curge o ceaşcă de suc portocaliu. Eu ce să îţi dăruiesc, Grigore? I-am oferit maşina mea de scris. Aveam două. Ştiam că-şi do­reş­te una. La ei nu existau decât maşini cu litere chirilice. M-a îmbrăţişat. Nu pot s-o iau acum, mi-a spus el. O să găsesc eu un moment. Era perioada când Miliţia inventaria toate maşinile de scris şi le lua amprenta literelor. Anumite texte care nu conveneau regimului puteau fi identificate după reţeta descoperirii asasinilor. Nu şi-a mai luat niciodată maşina de scris, iar după Revoluţie aproape că nu ne-am mai văzut. La o zi naţională a Chi­nei, la Ambasadă, unde erau sute de invitaţi, poetul Păunescu mi-a spus: "Ştii că Grigore e foarte bolnav?". Am tresărit. Adrian Păunescu mi-a povestit câte ceva despre suferinţele poetului. Chiar şi eternul june Grigore Vieru poate fi atins, iată, de suferinţe lumeşti.

Azi, Grigore nu mai e. A plecat să predea limba română îngerilor. Marea lui iu­bi­re pentru România era uluitoare. Îmi amin­tesc o discuţie de acasă. Grigore ve­ni­se de la Chişinău, iar bucuria lui de a-şi revedea ţara despicată de Prut, devenit graniţă între fraţi şi părinţi, îi dădea o în­su­fleţire rară. Frate Lucian, zicea, am stat la coadă în Piaţa Amzei şi nu mă mai să­tu­ram să vorbesc cu oamenii, să-i mângâi cu vorba şi cu ochii. Cum, Grigore?, am zis eu nă­u­cit. Tu găseşti să te bucuri până şi de o coa­dă nenorocită la cafea sau la car­ne din Piaţa Amzei? Numai pentru că e în România? Tot ce era aici era o minunăţie pentru Grigore. Coada era un prilej să audă vorbirea românească, era un prilej să tăi­fă­suiască cu oameni necunoscuţi, dar ca­re erau ai lui. Mă gândesc de câte ori înjur eu, venind de afară, când pe Aeroportul Otopeni găsesc prima rablă de autobuz care te duce de la scara avi­o­nu­lui la Aeroport. Şoferii jecmănitori de taxi, mizeria de pe străzi, gropile. Toate pun distanţă între noi şi Aeroportul din Frankfurt, să zicem, pe care tocmai l-am părăsit, de lumea civilizată în care încă n-am încă­put. Pentru Grigore, care m-a în­vă­ţat cum poate fi iubită România, până şi o vitrină cu praf de pe Magheru era o amprentă de frumuseţe şi nobleţe ro­mâ­nească.

Fratele Grigore, singurul unionist care a ars o viaţă întreagă în numele unui vis, s-a dus. Podul lui de flori de peste Prut e azi un pod cu ghimpi. Politica nevolnică din ambele părţi ne-a rupt şi ne-a înstră­i­nat. Poetul va fi înmormântat la Chişi­nău. I-aş face un mormânt şi la Bellu, lângă Eminescu, pe care l-a venerat încât şi moartea i-a venit tot de la cinstirea geniului de la Ipoteşti.

Să te odihneşti în pace, Grigore Vieru! Nimeni nu ne va mai învăţa ca tine cum să iubim mereu nefericita noastră ţară.

P.S. Credeam că prezenţa lui Traian Băsescu la cârma tuturor treburilor e destulă pentru a nenoroci o democraţie. Iată însă că apare la orizont fantoma lui Miron Cozma. Cât a fost la puşcărie orta­cul, mineriadele săptămânale sau lunare au fost desfăşurate de preşedinte. Azi ne aflăm în epoca medievală. În curând reînviază bâtele şi vom coborî în caverne.